Iubesc copilăria. Din orice perioadă a vieţii. Și copiii. Toţi copiii. Nu cred că există pe lume ceva mai minunat decât timpul acestei vârste, de care, culmea, copii fiind, fugim mâncând pământul, crezând că e mult mai interesant să fii mare. Om mare. Și pe alocuri este, însă nu neapărat așa cum apare această măreţie în viziunea copiilor. Culmea e că fiecare copil vrea să crească repede crezând că, fiind adult, are voie să facă orice. Ador întrebările copiilor. La multe dintre ele, nici măcar cea mai înţeleaptă persoană nu știe să răspundă. Și adevărul este că cine pe lumea asta știe toate „De ce-urile”? Îmi place teribil cum gândește Rabindranath Tagore când spune că „fiecare copil vine pe lume cu mesajul că Dumnezeu nu este încă dezamăgit de oameni”. E posibil să vi se pară o… copilărie, dar îmi asum dragostea pentru răsfăţul copiilor, mici artiști în a face imposibilul posibil. Asta poate și pentru că am fost și am rămas un copil răsfăţat. Și nu sunt de acord cu zicala „Câinele râzgâiat sare în capul stăpânului”. Când totul e făcut la timp, cu cap și limite, cu dragoste și fără exagerări, e cu folos. Iar faptele, de-a lungul timpului, rămân cea mai bună dovadă.
Copii fiind, nu ne amintim neapărat ce suntem învăţaţi, ci mai ales ce și cum sunt, în relaţia cu noi, cei care real își fac bine temele. Nu conștientizăm, mici fiind, însă se dovedește, ulterior, că ne vrem propriile lecţii. Consider că, într-adevăr, cea mai bună educaţie pentru un copil vine din puterea extraordinară a lui de a vedea binele în tot și de a se juca frumos, fără niciun motiv cu tot ce-l înconjoară. Se prea poate ca aceasta să fie și scuza mea pentru că apreciez foarte mult descrierea activităţii numită desen pe care a făcut-o Henri Matisse. El spunea că desenul este trasarea unei linii în jurul unei idei. Și pare o joacă, însă, pe tot parcursul vieţii, mintea și sufletul nostru desenează. Copii fiind, nu ne gândim, de exemplu, cum vrem să arate desenul nostru. Desenăm, pur și simplu, ce simţim. Ne exprimăm prin acest tip de artă diverse tipuri de emoţii, iar inconștient, scoatem la iveală stări și punem în ochiul privitorului atent rezolvări de probleme. Când desenăm, povestim, iar culorile devin cei mai buni prieteni. Coloratul ne deconectează de la activităţile cotidiene, dar ne și învaţă să fim atenţi, concentraţi și să dăm mână liberă emoţiilor, pentru că, între joc și joacă, ne redescoperim. Această zburdălnicie poartă peste timp numele de colegialitate benefică, de îmbrăţișare, de cerere de prietenie, de declaraţie de dragoste. Dacă e joacă, o faci doar ca să te bucuri. Dacă e un joc, are o miză, sub forma unui dar, o recompensă sau o pedeapsă stabilite sau nu de la bun început.
Cu aceeași sensibilitate, copiii și unii adulţi se implică în toate formele de joc… în joacă. A nu se înţelege superficial. Miza e plăcerea în sine. Indiferent dacă vorbim aici de terenul de sport sau locul de muncă. Mereu cu zâmbetul pe buze, cu veselie, cu o neobosită energie. De asta acestora le și ies lucrurile așa bine. Puţin probabil să-i auzim pe cei care iubesc „jocul” că au obosit de la prea multă „joacă”. Există chiar o „tactică” a părinţilor eficienţi sau managerilor leaderi care prezintă copiilor/angajaţilor diverse tipuri de activităţi, cam obligatoriu de făcut, lecţiile în cazul celor mici fiind unele dintre ele, prin care toată strategia de realizat e gândită ca un joc. Și, pe nepusă masă, ei ajung să înveţe repede și bine, distrându-se copios în egală măsură. Și da, e adevărat, „un copil va face absolut orice dacă i-o ceri când e ora de culcare”, cum zicea pe bună dreptate Red Skelton. Care-i diferenţa la adulţi?
Jocul începe, copil sau adult, atunci când avem la dispoziţie locaţie, timp, suport și încurajare. Întotdeauna, orice tip de joc îl ajută pe cel implicat. De mici, partenerii de joc, indiferent că vorbim aici de „Leapșa”, „Bâza”, „Cal și călăreţ”, „Nu te supăra frate”, „Maţele încurcate”, „Monopoly”, „Risc”, „Șah” și multe altele testate de întregi generaţii, învaţă, în joacă, să găsească soluţii, să negocieze conflicte, să gândească de unul singur. Jocul poate fi zgomotos sau blând, activ sau pasiv, în solitudine sau în echipă. Oricum ar fi, pentru cine iubește jocul și joaca, ele sunt pură magie. Copiii se joacă tot timpul cu o sinceritate și o bucurie dezarmante, iar copilăria, oricât vi s-ar părea de stranie afirmaţia, durează toată viaţa. Ea se întoarce mereu și mereu pentru a însufleţi momente mari ale perioadei de adult, asta sigur dacă nu „ne punem mintea la contribuţie” și distrugem abuziv, cu o seriozitate excesivă, ludicul din noi.
Încă din adolescenţă, ne stârnește curiozitatea un joc numit flirt. Privit ca un mod inocent și distractiv, dacă sunt acceptate regulile jocului, el este o formă amuzantă de a interacţiona cu o persoană. Sigur, acum, aici, nu vorbesc despre farsorii relaţionali sau șantajul sentimental. Unii dintre noi au abilitatea de a ridica flirtul la rang de artă, dar pentru majoritatea, starea de bine pe care o provoacă este, de fapt, singurul argument pentru care acest tip de partidă are loc. Ca orice joc, făcut în joacă, copiii și adulţii își folosesc imaginaţia pentru a explora și a descoperi lucruri, oameni, fapte. Și, treptat, ne aflăm pe noi înșine. Tot din aceeași gamă face parte și starea pe care ne-o provoacă îndrăgostirea. Și tot așa, farmecul în relaţiile noastre de cuplu, nevoia să copilărim sau giumbușlucurile pe care simţim dorinţa să le facem în apropierea copiilor sau a celor pe care-i iubim.
Beneficiile pe care le avem jucând aceste jocuri sunt fără îndoială evidente, pentru că, nu de puţine ori, îndrăgostiţi fiind, adorăm toate complimentele celor din jur. Bucuria jocului provoacă strălucirea chipului. Și nimic nu concurează cu asta. Da, cred că, într-adevăr, copilăria nu este de la naștere până la o anumită vârstă, iar apoi creștem și punem totul în pivniţă, dând uitării. Și da, cred că ar fi bine să ţinem cont de ceea ce a spus, referitor la acest subiect, Paulo Coelho, în opinia căruia „un copil poate să înveţe oricând un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistenţă ceea ce își dorește”. Luptaţi-vă cu sine și cu ceilalţi și nu permiteţi nimănui să pună pe fugă copilul din voi. Sunt atâtea jocuri de jucat. Nu vă pierdeţi inocenţa și nu uitaţi nicio clipă că tot ceea ce înseamnă copilărie este cea mai puternică armă împotriva răutăţilor de toate felurile, iar copiii din noi sunt „mâinile cu care ne prindem de rai”!
