„Nu m-am gândit niciodată că voi apuca să prind așa ceva” reprezintă reacția unui cuplu senior, undeva la 65 de ani, experimentând o realitate virtuală. Au ajuns la uniVRse citind un articol despre VR (virtual reality) și au vrut să testeze pe propria piele. Reacția? Nemaipomenită. „S-au bucurat ca niște copii. Pentru mine, a fost un feedback extraordinar de pozitiv să văd un om cu atâtea generații în spate că este deschis, dar mai ales încântat de o astfel de experiență”, îmi mărturisește Mircea Matei, fondatorul celui mai mare spațiu de realitate virtuală din România – uniVRse.
Confesiunea unui paseist
Mă întorc în trecut de fiecare dată când am ocazia. Fie pentru a rememora amintiri, pentru nostalgii, dar și pentru inspirație în alegerea bijuteriilor, croielilor, accesoriilor pentru casă, tabieturilor. De trimis scrisori, cu atât mai mult. Nu am reușit încă să rotunjesc cu măiestrie literele pe hârtie cu ajutorul peniței și a cernelii – e un exercițiu pe care trebuie să-l includ mai des în program, dar scriu scrisori și le aștept cu aceeași nerăbdare cu care le pun la poștă. De partea cealaltă, mă înspăimântă viteza tehnologiei, aplicațiilor, gadgeturilor care apar ca peste noapte, având drept scop ușurarea muncii umane. Cu toate acestea, nu văd ca oamenii să se simtă mai liniștiți și mai puțin stresați. Dimpotrivă și paradoxal, se agită mai mult ca niciodată, iar timpul nu mai oferă satisfacții. Mai mult, chiar săptămânile trecute, dependența de jocurile pe calculator a fost declarată oficial, de către medici, o boală – așadar, tratată ca atare. În același timp, sunt proaspăt fericita posesoare a unui Kindle (primul device de care sunt încântată și simt că încearcă într-adevăr să respecte cerințele unui public iubitor de carte), am cunoscut oamenii din spatele jocurilor pe calculator, am înțeles ce înseamnă 3D, parcursul și cât durează să lucrezi la un caracter sau chiar la un simplu accesoriu de ambient. Intrând în spatele cortinei, se echilibrează balanța. Așa am aflat că se studiază anatomia, felul în care se mișcă brațele, se angajează actori pentru MoCap (motion capture) – o tehnică prin care, împreună cu un echipament bazat pe senzori, sunt surprinse mișcările umane și transpuse într-o animație a unui caracter. „God is in the details” reprezintă un principiu de primă linie în lumea aceasta, alături de imaginație. De exemplu, pentru a modela 3D o masă uzată, trebuie să-ți imaginezi istoria acesteia: cum a fost concepută, cum a fost zgâriată, cât timp a trecut peste ea, dacă s-a depus praful și mai exact în ce locuri. Apoi toate detaliile sunt adăugate manual, unele peste altele.
Cu acest bagaj am intrat în spațiul uniVRse, cu temele făcute și cu ceea ce voiam să încerc: Relax Walk, Google Earth, Holodance, Island 359 și World of Diving. Nu mi-am imaginat însă că voi intra în laboratorul de chimie și voi putea „descoase” anatomia omului, că voi urca la ultimul etaj al unui zgârie-nori și că nu mă voi putea mișca de lângă lift deoarece spaima căderii nu a ținut cont de faptul că eram într-un loc protejat, realmente cu picioarele pe podea.
Dependența înseamnă o nevoie
VR-ul nu înseamnă doar jocuri, timp irosit, scene din Black Mirror sau Ready Player One. Iar asta am înțeles chiar și eu. „Avem colaborări cu școli pe diverse tematici. De exemplu, la o oră de geografie, fiindcă studiau Franța, elevii au putut să călătorească acolo prin VR și să vadă obiective turistice din Paris, să cunoască relieful. O altă colaborare, cu o altă școală, i-a ajutat pe elevi să studieze creierul uman prin intermediul unei aplicații de anatomie. Pentru taberele de copii avem aplicații în care pot desena la 360 de grade, pot sculpa, crea design vestimentar sau de interior. E o simulare eficientă pentru că nu trebuie să îți cumperi din prima echipament sau culori. Este time efficient și cost efficient. Jocurile sunt doar o nișă, VR-ul are, de fapt, o paletă nelimitată de activități pe care le poți face. De aceea am abordat acest domeniu.”
Mircea are 23 de ani și în câteva luni și-a pus pe picioare businessul. Cu toate că face din acest domeniu o afacere, la bază a studiat psihologia și nici nu se joacă atât de mult pe cât s-ar crede. „Am terminat facultatea de psihologie în Anglia și de mic mi-am dorit să fiu antreprenor. Părinții îmi povesteau că decupam mașinuțe din reviste și le vindeam copiilor la școală.”
Într-un timp scurt, a ajuns la mulți oameni. Cu toate că piața din România este împărțită, Mircea îmi povestește că ia fiecare reacție negativă și încearcă să explice, mai ales prin prisma psihologiei, avantajele câtorva minute petrecute în VR. „La părinți am observat mai bine cele două categorii. Cei care sunt entuziasmați și cei care sunt sceptici. Ultimii sunt aduși de copii. Îi întrebăm dacă doresc să participe și refuză. Le explic faptul că noi încercăm să ajutăm relația părinte-copil. Dacă acel puști se joacă acasă trei ore pe Xbox, nu interacționează, dar dacă amândoi duc la bun sfârșit taskul unui joc, deja sunt câștigați, fac exact opusul. E amuzant că insistăm, iar după primele cinci secunde sunt fascinați de ceea ce experimentează. Pentru mine, e o mare satisfacție să văd zâmbetul sincer de copil pe fața unui adult. Inevitabil, mergem către o lume a digitalizării, în care relația cu natura devine din ce în ce mai șubredă. Cu toate acestea, încerc totuși să arăt partea plină a paharului. OK, îți pui o pereche de ochelari și te teleportezi într-o lume virtuală, dar poți învăța ceva, poți vedea niște lucruri pe care nu ai putea să le vezi sau la care e foarte greu să ajungi în alte ipostaze. Încerc să mă folosesc de părțile acestea pozitive pentru a le arăta mai departe și celor care sunt sceptici.”
Cât despre dependență, aceasta trădează o nevoie. „Important este și felul în care este crescut un copil. Orice dependență vine din lipsa unui alt element. Dacă nu primești suficientă atenție, astupi acea lipsă prin ceva. Jocurile oferă posibilitatea unui utilizator să fie într-un mediu virtual ceea ce nu poate fi în lumea reală. Mulți își dezvoltă o persoană în lumea jocurilor – cea pe care nu o pot atinge în realitate, de aici și dependența. Însă ea trebuie tratată la nivel psihologic, trebuie mers puțin mai departe de un simplu «jocurile dau dependență». Trebuie mers aplicat, pe nevoile omului respectiv. Pentru că dacă nu este vorba de jocuri, atunci va fi o substanță sau chiar o persoană.”
Dincolo de aceste discuții serioase și necesare, m-a fascinat și călătoria către soare, planetele din jurul său, faptul că am pășit pe străzile Amsterdamului și că am zburat deasupra Parcului Yellowstone, fix în dreptul Marelui Prismatic Spring. Am scris despre culorile sale, am citit despre povestea sa, dar nu mi-am imaginat că este atât de vast.
Ceea ce înseamnă că am rămas cu lecția bine învățată și având convingerea că o schimbare a unghiului din care vedem lucrurile ajută mult (în diverse contexte ale vieții).
