Anul acesta, Adi Hădean ne-a răsfățat cu o serie de texte delicioase, asezonate cu lecții despre răbdare, pasiune, atenție la detalii, la prejudecăți și valori. „Să observ, să notez, să ofer soluţii“, spunea într-un articol, iar noi, cititorii, am luat parte la această ecuație cu fiecare articol oferit de Adi:
Fragment: Peste ce nu pot și nu vreau să trec în calitate de client al unui restaurant este, în primul rând, nesimţirea. Apoi delăsarea. Să le iau pe rând. Ce putem numi nesimţire? De exemplu, să-ţi comand coaste coapte și tu să-mi dai piept de porc feliat și fript în ulei, iar apoi să-mi spui că „așa se fac la noi coastele“. Tot aici intră și situaţia în care, într-un restaurant gol, am de așteptat o oră pentru o farfurie cu mâncare de cantină. Delăsarea e aproape la fel de gravă ca nesimţirea când vine vorba de alimentaţia publică. Aici lucrurile merg de la a nu șterge masa între doi clienţi (cu variaţiunile impuse de faţa de masă dacă-i cazul) până la a nu spăla bine tacâmurile, paharele ori geamurile restaurantului. Nu mai vorbesc de curăţenia din toalete, firul de păr din salată (eh, accidente ni se pot întâmpla tuturor, dar în fiecare bucătărie trebuie să existe o persoană care verifică farfuriile înainte ca acestea să iasă în sală) sau atitudinea șleampătă a ospătarului.
2. Răbdarea ca model de business
Fragment: Răbdarea a devenit un obicei pe cale de dispariţie și, atunci când își face apariţia, este greu de digerat de către clienţii unui restaurant, de orice fel ar fi el. Să nu mă înţelegeţi greșit, nu-i rău să gătești ceva rapid când ajungi seara acasă și nici să faci repede o reţetă de 10 minute când nu mai poţi de foame, că dacă am sta cu toţii ore întregi în bucătărie zi de zi, gătitul ar deveni sport de performanţă, nu ceva normal. Dar măcar atunci când putem, măcar în restaurante, acolo unde legătura între gătit și performanţă e directă, răbdarea n-ar trebui să fie o pasăre rară și scumpă la vedere.
3. Dictatura bucătarilor mediocri
Fragment: Puţinii bucătari români de școală veche care au înţeles că meseria nu se fură, ci se predă nu au reușit să atragă suficienţi discipoli. Puţinii bucătari expaţi ajunși la noi au fost învinși constant de lipsa unui sistem regularizat care să semene măcar cu ce au văzut ei în restaurantele cu stele Michelin în care au lucrat. Doar o mână dintre ei au rămas în România, împingând la deal bolovanul acesta pe care-l putem denumi gastronomie românească.
Fragment: „Clienţii cer doar asta“, spun cei care furnizează meniuri și mâncare la nunţi. Cred că-i o scuză tristă pentru lipsa de iniţiativă și curaj a celor mai mulţi dintre ei. E mai ușor să-i arăţi viitorului nuntaș o listă cu preparate pe care le faci de ani buni decât să-i explici ce-i cu noutăţile din listă. E mai ușor să-i spui „asta avem“ decât să organizezi o degustare de meniu pentru cineva care va lăsa mii de euro în localul tău, într-o singură zi. E mai ușor să dai vina pe lipsa de educaţie culinară a naţiunii decât să-ţi asumi educarea treptată și cu răbdare (culmea, acţiunea aceasta nu exclude afacerea, unii mai înţelepţi o practică și nu le merge rău, ba din contră) a publicului.
5. Cum doriţi prejudecăţile, la farfurie sau la lipie?
Fragment: Poate că a venit timpul să lăsăm prejudecăţile în afara farfuriei și să ne concentrăm pe gust. Care, ghici ce, nu este condiţionat de preţ aproape niciodată și nici n-are vreo legătură cu ce credem că știm. Luaţi una dintre cele mai ieftine bucăţi de carne din Obor și, cu destulă răbdare și ceva pricepere, poate deveni un fel de mâncare spectaculos. Există viaţă și în afara mușchiului de vită roz perfect pe interior. Și, mai ales, există gust. Apropo, dacă-i o bucată de carne care să-mi placă mai puţin, mușchiuleţul e acea bucată, tocmai pentru că e general apreciată pentru o calitate pe care nu o caut la mâncare în primul rând, ci abia în al doilea (mă refer la frăgezime, care pentru mine e egală cu zero în lipsa gustului).
Mulțumim, Adi, pentru savori și bun gust!
