Cetăţeanul care îi dă târcoale bate lejer pe la 55-60 de ani și nici că are vreo jenă că, pe lângă cucoana care i-a atras atenţia, tropăie un puști de treisprezece ani, cu bermude fosforescente turcești și faţa spuzită de coșuri. Noroc că mama avea (are și astăzi) un fel de a se uita care amputează orice insistenţă și retează orice pornire inoportună. Fără vorbe. Doar din ochi.
Elsa avant la lettre.
Astea sunt primele amintiri dintr-un loc care, în episoade rare, dar extrem de semnificative, și-a arondat de-a pururi o parcelă pe harta mea sentimentală. Anul este 1992, vara e domoală și verde, ora e leneșă, după prânz, pădurea începe când se termină trenul, iar farmecul se instalează cu fiecare pas în plus.
Chantilly, Picardia, Franţa. Cu mintea de atunci, îmbibată de istoria artei, de visuri neverosimile în care viitorul se iţea după tablouri renascentiste și în mari conferinţe și muzee ale lumii, nu aveam cum să ratez această colecţie splendidă, cea mai frumoasă și cea mai valoroasă din Hexagon după Luvru. Nu eram însă pregătit pentru rama din jurul comorii, altfel spus pentru șarmul de carte poștală, de la douce France, care înconjura castelul de la Chantilly, sediul Muzeului Condé.
Un orășel aglutinat în imensitatea pădurii, cu prăvălii și restaurante ascunse după braţe de mușcate, un parc cu statui, pajiști și fântâni, cu arbori în toate nuanţele de verde, cu lacuri și alei care duc hăt, departe, înspre luminișuri cu cerbi și cu bistrouri ca într-o carte cu ilustraţii romantice. Undeva, la orizont, Muzeul Cailor și al Echitaţiei, cu manejuri și grajduri din care se aud nechezături pe mai multe voci. Chantilly era o frumuseţe, iar mie, la treisprezece ani, nici că mi se părea ceva mai minunat pe faţa pământului. Poate doar faptul că eram cu mama, frumoasă și agasată de un ins cam îndrăzneţ, comic în ridicolul lui.
Am mai fost, de atunci, la Chantilly doar de două ori. Prima oară, la zece ani distanţă, în toiul iernii, chiar de ziua mea, singur cuc, în ideea, vezi Doamne, de a face o emisiune de radio dedicată superbului castel și colecţiilor lui. De fapt, era doar un pretext pentru o vizită mai altfel (unul din avantajele legitimaţiei de presă), pentru explicaţii pe care nu le citești în ghidurile oficiale și, mai ales, pentru o jumătate de zi de solitudine activă, ceea ce era (și încă mai este, câteodată) forma mea de terapie pentru spleen-ul cronic, fără cauză aparentă. Mi-aduc aminte, nu era frig deloc, pajiștile și tufele erau neverosimil de verzi, pe vârful pantofilor se așeza o dâră subţire de noroi de la aleile nisipoase, bura de nebăgat în seamă. Muzeul era aproape gol, tablourile pitice de Rafael, Cele trei graţii și Madona Orléans, se decupau la fel de simplu pe catifeaua azurie din Il Santuario, biblioteca era la fel de ispititoare. Am înregistrat un interviu cu nimic răvășitor cu Nicole Garnier, curatorul șef al colecţiei, chiar în marea galerie, sub privirile înţepenite din picturile lui Poussin, Guido Reni, Piero di Cosimo sau Ingres.
Când am terminat, liniștea a căzut din nou în încăperile ticsite cu opere de artă, cărora datul testamentar al celui care le-a adunat în veacul al XIX-lea, Ducele de Aumale, le interzice să fie aranjate altfel decât în această muzeografie strivitoare, dar să și plece vreodată, pe termen lung sau scurt, din muzeul care le asigură nemurirea.
În jumătatea de zi petrecută la Chantilly pe ultimele zbateri ale lui 2002, mai singur decât mine nu părea decât un corcodel eșuat pe lacul care înconjoară castelul. Dar nici el nu era apăsat de singurătatea lui, după cum nici eu nu aveam vreo tristeţe de dosit. Nici vreo mare veselie. Eram așa… ca ploaia care nu înceta să cadă, cuminte, liniștit, inofensiv, confuz.
Am eu această pornire care, nu o dată, mă face să îmi apropriez locuri, colţuri și senzaţii, pentru a le da mai departe, pentru a împleti o bucurie sau o impresie memorabilă cu alţii. Alţii aleși pe sprânceană, oameni care am certitudinea că ar vibra pe aceeași coardă cu mine la vederea unei sculpturi, unui copac, unei geometrii tulburate de hazardul naturii. Am recomandat domeniul de la Chantilly multor prieteni. Și azi, după ce am văzut cam tot ce se poate vedea la distanţă de o zi de Paris, cred că este cel mai fermecător, cel mai instantaneu și seducător loc dintre toate.
Dar de făcut cadou, nu am făcut cadou Chantilly-ul decât unsprezece ani mai târziu, într-o zi de miez de vară ca de toamnă. După un an greu, un an încercat și al naibii de parșiv în toate cele, după ce plănuisem să dau în dar un Paris râvnit și pe faţă, și pe dos, după ce mi-a fost dată de gol surpriza, măcar atât am putut face: să îmi iau soţia de mână, să o duc la Gare du Nord, să iau bilete fără ca ea să știe unde și să își dea seama abia când destinaţia a fost afișată pe peronul de la care luam trenul.
Chantilly-Gouvieux. Și dacă toate celelalte planuri mi-au ieșit pe sub nas, am primit și eu în dar o zi care a ieșit perfect. A plouat ca în urmă cu unsprezece ani, dar a ieșit și soarele ca acum douăzeci și unu. Picturile au așteptat docile în ramele lor somptuoase să răscolească alt suflet. Pe cartea vizitatorilor din bibliotecă s-au așezat nu una, ci două semnături. Corcodel singur nu am mai văzut, în schimb am mâncat fragi culeși din pădure, am băut cafea cu cremă Chantilly (care nu, nu e frișcă!), am mângâiat cai adevăraţi și am cumpărat căluţi de plastic și de argint și am fotografiat lebede, lebede multe și gălăgioase. Am mers pe alei care au dus spre luminișuri în care nu am văzut nici picior de cerb, ci doar magazine cu cerbi tulburători de scumpi de bronz, dar nici că am suferit din cauza asta. Iar seara, înapoi în Paris, după ce un loc al meu devenise un loc al nostru, am fost într-un loc care, de atunci, e numai al nostru și niciodată doar al meu. Și pe care, deocamdată, nu sunt pregătit să îl fac cadou nimănui altcuiva.
Larisa G. Petrini a fost la Chantilly, iar fotografiile ei mi-au amintit amintirile mele.
