Problema Italiei – așa cum este cazul multor țări din UE – este una structurală. Neajunsurile vor exista în continuare, chiar dacă Italia decide să părăsească zona euro pe cont propriu. Sistemul bancar al țării este un dezastru, iar, într-un fel sau altul, planurile de salvare vin. Datoria publică se mărește precum în cazul Greciei. Reformele interne – reducerile fiscale mari și simplificarea radicală a întregului Cod fiscal, reglementările mai puțin sufocante și o birocrație mai puțin greoaie – au fost minime, motiv pentru care creșterea economică este practic inexistentă.
O despărțire de UE și ieșirea Italiei ar însemna un dezastru geopolitic. Toți demonii care au fost ținuți deoparte de la Al Doilea Război Mondial încoace, ar fi acum lăsați liberi. Combinată cu beligeranța tot mai mare a Chinei în Pacific, situația ar fi prea urâtă.
Unchiul Sam nu poate gestiona bine nici datoria națională. Într-o eră a malpraxisului economic, o operațiune care a primit atenție insuficientă este proasta gestionare a datoriei publice de către Trezoreria SUA. Cu rate anormal de scăzute ale dobânzii – mulțumită Rezervei Federale – ai crede că Unchiul Sam ar miza pe emiterea de obligațiuni pe termen lung pentru a bloca costurile extrem de scăzute. Nu a trecut atât de mult timp de când un titlu de stat emis pe 30 de ani genera, în mod normal, un randament de peste 7%, față de valoarea de mai puțin de 3% din prezent.
Dar geniile care lucrează la Trezorerie au scăzut durata medie a datoriei publice la cinci ani. Măsura a fost utilă pe termen scurt, reducând artificial costul finanțării datoriei și eliberând mai mulți bani pentru programele naționale inutile. Măsura a fost mult prea tipică regimului Obama, în toate aspectele guvernării sale. Exemplul cel mai ieșit din comun al miopiei sale distructive a fost retragerea intempestivă a forțelor americane din Irak, în 2011, cu scopul de a-și consolida șansele în campania prezidențială. Uite America, proclama Obama, războiul împotriva terorii se sfârșește și am câștigat. Dar realitatea a fost că victoria noastră dureroasă asupra terorismului islamic din Irak a fost aruncată la gunoi. În vidul care a urmat, a apărut ISIS.
Ratele dobânzilor cresc. Dacă draftul de propuneri normative, fiscale și de sănătate al lui Donald Trump va trece, economia SUA se va extinde din nou cu adevărat, cererea pentru credite va crește, la fel cum vor crește și costurile de acces către aceasta. Cheltuielile făcute în interesul Washingtonului vor înflori în următorii ani.
Din fericire, există suficient timp pentru a se emite cantități semnificative de obligațiuni pe termen lung cu costuri reduse la un nivel istoric. De fapt, ar trebui să fie urmat exemplul altor țări care au emis creanțe cu maturități semnificative. Gurul economic Larry Kudlow sugerează ca Unchiul Sam să scoată obligațiuni cu scadențe de 100 de ani. Dacă Mexic, Irlanda și Belgia vor putea face față acestui lucru – și vor putea – atunci vom putea și noi. Austria a emis titluri pe 70 de ani, iar Marea Britanie a listat o serie de obligațiuni cu date scadente între 40 și 50 de ani.
Când Donald Trump a preluat Casa Albă, Trezoreria ar fi trebuit să anunțe că, în următoarele 15 luni, Unchiul Sam va pune în vânzare obligațiuni în valoare de un trilion de dolari scadente după 100 de ani. Se vor vinde oare asemenea obligațiuni de stat?
Mulțumită deciziei dezastruoase a Rezervei Federale de a cumpăra titluri de valoare de câteva trilioane de dolari, există o lipsă de obligațiuni în mâinile zonei nonguvernamentale. Acest deficit combinat cu rate foarte scăzute ale dobânzii a făcut ravagii printre fondurile de pensii și societățile de asigurări, care au mare nevoie de obligațiuni în condiții de siguranță, cu rate normale pentru a-și putea îndeplini obligațiile viitoare.
