Strada C.A Rosetti este astăzi vegheată de un spirit pașoptist. Mulți trec având capul plecat, neștiind că acolo, în atelier, îi așteaptă un personaj care a luptat, cu pensula și dalta, pentru unirea și educația poporului român. A plecat pentru studii la Paris, la 19 ani, dintr-o Românie spre sfârșit de Ev Mediu întârziat, dar s-a întors.
I-a pus lui Mihai Viteazul steagul în mână și a pornit în luptă cu ce știa cel mai bine să facă: să creeze – artă, valori, scopuri înalte și în final, educație.
„Oare ce șoc a suferit când a văzut acolo o altă lume?“, se întreabă în șoaptă Greta Șuteu, istoric de artă, ghid și gazdă pentru orele pe care le-am petrecut în intimitatea muzeului Theodor Aman. Nu-mi oferă doar o trasare a evenimentelor din viața acestuia, ci mă conduce și-mi dezleagă o parte dintre simbolurile frescelor, traducând emoție și respect pentru artă.
„Aici, în casă, îl descoperim cu adevărat pe Aman. Chiar este un artist complex fiindcă încearcă cumva să atingă idealul renascentist, de artist total. Și într-adevăr aici se întâmplă asta. Își oferă măsura creației, a talentului, a posibilităților lui. În exteriorul casei este cunoscut ca fiind pictorul Aman, dar ce se întâmplă când intrăm aici?“
Răspunsul mi-l oferă în timp ce ne plimbăm printre operele sale, compuse din fiecare detaliu care alcătuiește casa, pe care a construit-o el însuși. De asemenea, și proiectul de arhitectură a fost tot al său; chiar dacă a lucrat cu un arhitect german, cel din urmă a respectat viziunea lui Theodor Aman. Vitraliile, pictura murală, sculpturile, gravurile, detaliile exterioare, toate sunt gândite din perspectiva Aman.
„Trebuie să ne dea de gândit că a ținut să facă totul la casa aceasta. De ce? Pentru că nimic nu este întâmplător. Casa are un program, ceea ce înseamnă că prin fiecare detaliu și prin fiecare decorație transmite un simbol, care trimite la un mesaj“, completează doamna Greta portretul casei, care abia începe să se creioneze. Deși mă ajută să descopăr câteva simboluri, îmi mărturisește că ei i s-au arătat aceste mesaje în reprize de observare a picturilor și de ascultare a propriei voci interioare. „Stau cu lucrarea respectivă până îmi vorbește. Dacă ceva nu-mi place, atunci ceva este în neregulă cu mine, nu cu lucrarea.“
Dintr-o cameră în alta se succed poveștile, precum culoarele artistice pe care Aman le-a străbătut. Răsfoiesc, cu ajutorul picturilor, istoria lui Aman, a soției sale, a părinților, dar și a societății acelor vremuri, culminând cu intrarea în spațiul de creație al atelierului său.
„Intrăm în primul atelier de artist din spațiul românesc. Este cea mai mare cameră, fiind construită pe întreaga înălțime a casei și îndeplinește condițiile pentru un atelier de artist: înălțimea și lumina, cu orientare spre nord, fiind astfel mai egală pe tot parcursul zilei, lucru pe care Aman îl cunoștea. Dar mai are un scop camera aceasta. Din momentul în care intrăm aici, se schimbă acustica. Este proiectată și pentru muzică fiindcă aici se desfășurau seratele muzicale pe care le ținea.“ Ceea ce înseamnă că Theodor Aman cânta și la violoncel, armonizând astfel spațiul de creație cu notele și serile muzicale.
„Ce este foarte important? Aici percepem direct evoluția extraordinară pe care o are Aman de-a lungul vieții. Începe prin a fi pictor academist, dar evoluează, trece prin toate stilurile contemporane cu el, trece prin realism, prin romantism și ajunge, în finalul vieții, în preimpresionism. Diferența este uluitoare. Se impune și prin diverse stiluri, diverse tehnici și extraordinar de multe teme. El este debut în arta românească în majoritatea genurilor: de la scena de bătălie, peisaj, scena de gen, natură statică, scena câmpenească, carul cu boi. Această evoluție se întâmpla acasă, nu prin școală. Era dornic să experimenteze permanent, să reușească și să treacă mai departe.“
Peste toate acestea, formează Școala de Artă de la București, având decretul semnat de către Alexandru Ioan Cuza în 1864, rămânând la conducere și la catedră până la sfârșitul zilelor, asumându-și cu responsabilitate rolul de profesor.
Sfârșitul întâlnirii se îndreaptă către introspecție, încercând să descopăr cum te poate îmbogăți munca într-un astfel de muzeu: „Am o prietenă care mi-a spus: Aman te aștepta! Este una dintre cele mai puternice experiențe din viața mea. Am venit aici în 2014 și am luat bucată cu bucată, colț cu colț, având caietul sub mână și descoperind că este mai mult decât ceea ce se vede. Poate că a venit momentul să fie urcat pe treapta pe care merită, iar asta mi-e datoria, să le scriu și să le las în urmă.“
