Un nou an școlar… Grijile părinților cresc odată cu vârsta copiilor. Există un stres pozitiv și unul negativ al nostru, al adulților. Are influență asupra copiilor?
Stresul pozitiv este energia aceea pe care o ai când știi ce ai de făcut, când îți pui ordine în lucruri și îți stabilești priorități, când, deși ești obosit, ai o stare de împlinire. Asta îmi amintește că, inclusiv în creșterea unui copil – adică o viață întreagă de adult, cu mult neprevăzut, destulă teamă și nesiguranță – ai nevoie de o viziune clară: pentru ce crești copilul și în virtutea căror valori. Mult stres negativ apare când eu, ca părinte, nu știu încotro mă îndrept, în ce cred, încotro se îndreaptă familia mea. Se scrie mult pe tema parentajului, cu atâtea sfaturi și păreri contradictorii… există atâtea filozofii educaționale, atâtea modele distincte de școli, că, dacă nu știi cine ești și ce vrei, ai toate șansele să devii un părinte anxios, nesigur și inconsistent în decizii, la mâna celorlalți sau a culturii majoritare.
Foarte mulți dintre noi ne pierdem în frumusețea și naturalețea actului de a fi părinți și uităm să fixăm viziunea ulterioară, a creșterii. În educație, mai importantă este consecvența, decât valoarea oricărui model. Fiecare părinte trebuie să-și aleagă conștient direcția în care poate fi consecvent, aliniat la sine. Fără viziune, dai greș. La fel este și cu viața școlară a copiilor. Mult stres vine din faptul că nu știm încotro ne îndreptăm, de ce avem teme, de ce învățăm – un fel de forțare a naturii personale pentru că ești obligat să ieși la capătul unui tunel, acolo unde te așteaptă o diplomă sau o viață cu șanse mai mari de împlinire. Toți copiii știu din instinct că nu este așa. Că viața e acum, în prezent. De aici, se acumulează mult stres, din sentimentul că trăim mereu pentru viitor, că sacrificăm ce suntem acum, de dragul unor promisiuni. Și din nesiguranța intențiilor noastre.
Cum sunt copiii de azi în raport cu școala? Mai pot fi motivați cu argumentele de odinioară, de genul ÎN VIAȚĂ NU FACI DOAR CE-ȚI PLACE; PE VREMEA MEA, AȘA SE FĂCEA…?
Nu. Eu chiar cred că generațiile de astăzi se pregătesc pentru un alt nivel de conștiință și comunicare. Noi am trecut printr-o etapă a omenirii, ei vor trece prin alta. La noi era, într-adevăr, bucuria de a ne vedea părinții și profesorii mulțumiți. Exista un respect pentru cel mai mare în rang sau mai în vârstă – nu neapărat autentic, ci pentru că aceea era ordinea socială, din care, dacă ieșeai, sufereai, marginalizat. Pentru copiii noștri nu mai funcționează autoritatea formală. Ei sunt pe pragul dintre două lumi. De aceea, par dificili, neangajați, leneși sau obraznici, neatenți sau agitați. Generația lor va face lucrurile altfel, prin conectare emoțională, simplificând mult comunicarea, folosind mult spațiul virtual, cu ceva mai multă linearitate în manifestări, fără mari efuziuni și drame personale. Vor face lucrurile cu mai puțin ego, vor căuta întâi să se simtă bine, să fie în echilibru, înainte de a acționa. De aceea, avem astăzi sub ochi o tranziție destul de neplăcută: sentimentul că nu mai au respect pentru vechea ordine, că nu înțeleg, că nu citesc, că sunt superficiali. Din paradigma veche, da, lucrurile așa par. Din perspectiva lumii noi pe care o vor construi, modul lor de operare va deveni dominant. Nu este nici mai bun, nici mai rău, este un upgrade al felului în care oamenii se cunosc pe sine și îi cunosc pe ceilalți. Școlile de azi sunt total pe dinafara nevoilor acestor copii, țin cu dinții lor instituționali de vechea ordine. Școlile, așa cum sunt construite acum, vor ajunge anecdote în viața nepoților noștri.
Într-un articol de pe blogul dvs, www.voceaparinților.ro, faceți o afirmație incitantă: că, de multe ori, învățarea devine un fel de contract între elevi și profesori, între elevi și familie. Contra-timp, spuneți, cu miză, cu un câștig palpabil. V-aș ruga să detaliați, în ceea ce-i privește pe părinți. Despre ce fel de contract este vorba?
Da. Învățarea este un proces adaptativ: adică ființa umană învață continuu, pentru că are nevoie, e curioasă, caută să devină cea mai înaltă și largă versiune a sa. Orice om caută validare și caută să crească. E în genele noastre. Învățarea satisface această nevoie. Din momentul în care am instituționalizat-o, e de la sine înțeles că nu mai poți lăsa fiecare copil din clasă să-și urmeze numai propriile căutări – deși, într-o lume ideală, așa ar fi. Deci, ca să pot produce eficiența actului de învățare, îi dau copilului mize clare, ținte, unități de măsurare a propriului progres, îl ajut să-și managerieze timpul, pașii, resursele, acțiunile. Îi dau șanse să se corecteze, să revină, să înțeleagă în buclă, în spirală. Deci îl iau cu totul în barca mea de profesor, iar ca familie, mă asigur că el vede încotro se îndreaptă, știe cum arată succesul și trăiește zi de zi cu sentimentul că el se servește de școală, nu școala dispune de viața lui.
În cultura noastră educațională, copiii sunt încă, în mare parte, siliți să învețe, iar actul cunoașterii, în loc să fie tratat ca ceva organic, e zugrăvit ca o obligație, ca o slujbă, ca o condiție a valorii și relevanței individuale în ochii celorlalți.
Nu mi-aș trimite copilul la școală să ia 10, o diplomă sau să impresioneze. L-aș trimite, modelându-i de mic mentalitatea: că el este acolo în căutare de sine, de drum, de satisfacție proprie. Știu un om înțelept care le-a spus copiilor săi că nu trebuie să-și facă griji niciodată pentru viitorul lor financiar, că el, tatăl, le va asigura toată viața. Că singurul lor „job“ este să își găsească sensul, misiunea în lume. Copiii aceia au terminat cele mai bune școli deja, fără să fie siliți sau amenințați cu eșecul. Câți dintre noi, părinții, avem curajul și conștiința limpede să transmitem asta copiilor noștri sau orice altceva decât meschinul mesaj de supraviețuire?
Copiii de azi cresc cu convingerea că exiști pentru a te simți bine, a te distra, nu neapărat pentru a face ceva important, performant, renunțând uneori la confort și distracție. Ce atitudine trebuie să ai ca părinte în fața unui astfel de copil?
Așa cum am spus mai sus, senzația asta a noastră că generația de azi e supercomodă și alintată este numai pentru că privim lumea lor de la polul opus al grijilor și al încordărilor noastre. Din cauza asta am creat copii reactivi, gata să ne trântească în nas că ei vor doar să se distreze, să se simtă bine. Cultura „chill”, deși îngrijorătoare pentru noi, adulții, este doar o reacție extremă a copiilor la îngrijorările noastre inutile și la paradigma veche a lucrurilor făcute în spiritul nostru tradițional, cu burta strânsă și buzele țuguiate. Copiii noștri ne arată cum nu știm deloc să fim: „pe val“, „relax“, „cool“. Sigur că vor face și ei lucruri mai puțin atrăgătoare, sigur că-și vor lua viața în mâini, vor accepta rutină și program. Vor fi cu atât mai pregătiți pentru asta cu cât învățăm noi mai repede să ne dăm jos din ceafa lor, cu sfaturi pline de griji și proiecțiile catastrofice ale fricilor noastre. Generația lor va face treabă altfel: doar dacă li se potrivește, dacă se simt bine cu ea; vor schimba multe slujbe, nu vor avea proprietăți stabile și nici atașamente inutile. Tranziția asta nu va fi simplă – vor fi și suferințe, și neliniști mari din partea noastră și a lor – dar lumea se îndreaptă mereu în direcții care ne cresc, chiar dacă, uneori, sunt camuflate de ceva haos sau durere.
