Cam așa procedăm, normal, vorbesc aici despre unii dintre noi, păcătoșii, să nu generalizăm, și când rostim o vorbă mincinoasă. Ne mângâiem imediat pe creștet și avem grijă să argumentăm în sinea noastră că e doar ceva nevinovat, care nu poate să provoace o erupţie vulcanică. Sigur, acum sunt și situaţiile acelea în care faptul că „nu putem vorbi la telefon“, „nu suntem acasă“ etc. sunt real scuzabile, dar nu la ele mă refer eu. Mă uit încă o dată rapid în DEX, zicându-mi că poate nu mai știu exact ce înseamnă minciuna. Să nu greșesc cumva, nu că nu ar fi posibil. Revăd definiţia. Uneori nu-mi place când am dreptate. Cam așa e și în cazul ăsta.
Vorbe precum denaturare, intenţionat, neadevăr, înșelat îmi străfulgeră privirea. Acestea nu se numără printre cuvintele mele preferate. Și hai, treacă de la mine, am obiceiul să exagerez uneori, ce poate să facă așa rău o „gogoașă“? Una singură, e posibil să fie fără repercusiuni, dar un șir întreg sigur aduce cu sine modificări esenţiale. De la cap până-n picioare. Și nu doar pe cântar. Bineînţeles că ne afectează starea de bine.
La fel e și în cazul unei probleme de sănătate minore, căreia nu considerăm că trebuie să-i dăm prea multă importanţă. Știm toţi că prevenţia este mai eficientă decât tratamentul, însă ne place să folosim propoziţia cu pricina doar atunci când vrem să părem în ochii celorlalţi bine pregătiţi indiferent de ce ni se întâmplă. Și iarăși nevoia mă împinge să precizez că nu mă gândesc aici la afecţiunile care sunt precum viciile ascunse în contracte.
Mi-aș dori să-mi iasă aici un fragment de text amuzant, dar gravitatea rostirii cuvântului boală mă face să fiu precaută. Și în cazul sănătăţii propriei persoane avem obiceiul, de cele mai multe ori, să ne tratăm când situaţia riscă să depășească limita suportabilităţii. Normal că atunci, ca și în cazul succesiunii mincinoase, de prevenţie nu mai poate fi vorba, iar tratamentul e absolut necesar să conţină doze consistente. Ca să mai avem o șansă. A doua șansă. Și cu toate că toţi știm, încă de mici, alegem să nu vedem.
Pare ca un joc unde deși avem toate cărţile pe masă, cu faţa în sus, ne îndreptăm privirea în sus, așteptând să cadă „pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă“. Similar cu situaţia în care mâncăm în dușmănie perioade îndelungate, deși vedem cum kilogramele se adună, iar când decidem să avem o altă imagine de sine, considerăm că doar dorindu-ne acestea vor dispărea brusc, ca prin farmec. Uităm cât „am muncit“ pentru depozitele noastre de grăsimi rele.
Și că tot vorbim de decizii care nu ne fac bine, hai să ne oprim puţin la ele. Nu știu dacă vă e familiară poezia lui Marin Sorescu „Simetrie“. Pentru că aţi dovedit multă îngăduinţă citind până aici, o să-mi permit să vă aduc în atenţie o bucăţică din ea:
„Mergeam așa,/Când deodată în faţa mea,/ S-au desfăcut două drumuri: Unul la dreapta, Și altul la stânga, După toate regulile simetriei./Am stat,/Am făcut ochii mici,/Mi-am ţuguiat buzele,/Am tușit,/ Și-am luat-o pe cel din dreapta (exact cel care nu trebuia, după cum s-a dovedit după aceea)“
… Sper că v-am stârnit curiozitatea și o să vă faceţi puţin timp să o citiţi integral.
Avem o viaţă bazată pe decizii. Zi de zi, de la prima oră până la miezul nopţii, luăm hotărâri mai bune, mai discutabile, sau, evident, recunoscute de timp ca fiind proaste. Și bineînţeles că nu mă refer aici la opţiunea de a îmbrăca rochia roșie sau pe cea verde, sau de a ieși zâmbitori sau îngânduraţi din casă. Deși, uneori, chiar dacă pare banal, nu știi cine se poate îndrăgosti de zâmbetul tău de la răsărit. E bine să fii pregătit. Dar asta-i altă discuţie.
Să revenim la oile noastre și să ne gândim puţin, trecând prin faţa ochilor succesiuni de imagini din poveștile noastre de viaţă, acolo unde deciziile și-au pus amprenta pe tot ce am construit sau dărâmat ulterior. Cu mintea noastră sau după învăţămintele altora.
Cum pe anumite hotărâri am ridicat castele de nisip, care la prima trecere a vântului prin plete s-au anulat, cum anumite soluţii au adus cu sine construcţii solide, ca în povestea celor trei purceluși, atunci când Naf-Naf a luat decizia de a își face totuși o casă din cărămidă. Nu din paie sau nuiele precum leneșii. Și nu pentru că sunt adepta lucrurilor complicate și cu bătaie de cap, dimpotrivă, dar vă rog să-mi îngăduiţi să rămân o susţinătoare acerbă a ideii de treabă bine făcută, solidă și la timp.
Cam asta mi se pare triada letală: minciună, problemă de sănătate, decizie proastă. Toate conduc, mai devreme sau mai târziu, către eșec. Profesional și personal. Căci, vrem sau nu, ele coexistă împreună. Fiecare cu propria reprezentare. Înșirate așa, precum mărgelele pe ie, cele trei nu sunt deloc atrăgătoare și nu pentru că preţuiesc puţin lucrul făcut cu mâna ta. Doar că, văzute din această perspectivă, toate trei nu fac altceva decât să bată cuie în talpă. Evident că ne vor destabiliza mersul.
Avea bunicul meu o vorbă care m-a fermecat din prima și la care apelez spășită uneori. Știi, atunci când drept stând, cu soarele pe cer sau când luna abia se întrevede, te uiţi la stânga, te uiţi la dreapta, în sus, în jos, și decizi să mergi înainte.
Sigur că nimeni nu cred că e ferit de minciuni minore, afecţiuni banale, decizii mediocre. Sigur că unele dintre ele se pot preveni sau trata, după caz. Sigur că fiecare în parte ne poate afecta pe noi sau pe ceilalţi. Problema reală consider că apare însă în momentul în care, deși vedem ce facem, o luăm la trap, inspirându-ne după turmă, uitând că avem un cap, două mâini, două picioare și restul de detalii care pot face diferenţa. Și lucru dovedit, o astfel de atitudine resemnată va săpa în noi munţi de neîncredere, determinându-ne să mergem mai departe cu ghetele murdare de noroi, deși vremea-i frumoasă și soarele strălucește.
CITEȘTE ȘI Vreau, pot, trebuie!
Sigur că există soluţii care pot remedia sau chiar rezolva o astfel de imagine puţin îngăduitoare. Dar asta înseamnă să-ţi asumi și să accepti că ești om și poţi greși, iar trecutul tot așa rămâne indiferent cum așezi oglinda la dressing, care să-ţi reflecte chipul. Și atunci te vei putea privi cu atenţie, nu ca pe o simplă imagine din desenele altora, tu pe tine, cel de azi, și vei ști cum ești de fapt.
Dacă-ţi face bine ce vezi, zâmbești cu plăcere, dacă nu, vei înţelege de ce William Shakespeare zicea că „succesul unei vorbe de duh se află în urechea celui care o ascultă și niciodată pe limba celui care a spus-o“. Tu decizi!
„Și, iată, în faţa mea iar se cască două ceruri: Unul în dreapta, altul la stânga“…
