Așa s-a întâmplat. Dacă acum un an, pe vremea asta, m-ar fi întrebat cineva ce vreau să-mi aducă Moș Crăciun, sunt aproape convinsă că asta aș fi cerut: cinci kilograme mai puțin. Nici măcar cinci. Poate vreo trei. Trei kilograme până la fericire. Lumea ar fi putut fi perfectă cu trei kilograme în minus, cu condiția ca ele să fie ale mele. Cumva, tot ce-mi ieșea prost, de la un interviu mai șchiop la o prezentare oarecare, părea a fi din vina celor trei kilograme care mă țineau departe de eu-l meu mai simpatic, mai deștept, mai plăcut, mai bine rimelat, mai eficient, mai inventiv, mai jucăuș, mai… tânăr, mai relaxat, mai atent, mai odihnit, mai prietenos, mai volubil, mai bine îmbrăcat, mai sănătos, mai activ, mai… mai. Mai cum trebuie. Mai bine în pielea lui. La même Jeanette. Infinit mai bine coafată.
Nu degeaba stă de-atâta timp în coșul meu de pe Amazon Calories & Corsets: A History of Dieting Over 2000 Years. De Louise Foxcroft. Nu intenționam să mi-o iau. Simpla ei revizitare însă îmi amintea că lumea e plină de femei ca mine. Femei pe care trei kilograme le despart de fericire. Femei care jonglează cu vieți profesionale complicate și vieți de familie pentru care le-ar mai trebui cel puțin trei capete și două perechi de mâini. Femei care, cum, necum, reușesc să manevreze deadline-uri, vizite, excursii, ședințe, evenimente mondene și proiectul copilului la AVAP (nota mamei extenuate: arte vizuale și abilități practice, pentru fericiții inocenți). Dar nu reușesc un lucru. Să scape de alea trei kilograme. Fără ele, viața ar fi ca un cont de Instagram unde nu plouă niciodată și nu există riduri. Adică fără cusur.
Relativ de curând, am stat față în față, la radio, cu Lisa Taddeo, autoarea controversatului volum Trei femei, care cartografiază dorința feminină. Cartea nu m-a prins prea tare, interviul a fost mai degrabă… corect, dar imaginea care m-a bântuit, în ciuda abundenței unui eros luxuriant în detalii revărsate pe pagină, a fost cea a unei femei care, prinsă fiind într-un problematic ménage à trois, visează cu patimă… la un croasant cu migdale. Cald. Fierbinte, de fapt. Crocant. Cu unt, vanilie și o combinație irezistibilă de texturi. De la cea mai bună patiserie din oraș. Asta după o viață de tulburări alimentare și corp schingiuit să reziste pe amețitoarele culmi ale unor dimensiuni perfecte. Lucru care vorbește, într-un fel, despre un mare paradox – cel al femeilor din societăți stabile economic, care se înfometează cu bună știință pentru a corespunde unui standard social. Unul care nu mai e de ceva timp al frumuseții, al dezirabilității sau al seducției. Nu. E al succesului.
O femeie slabă e mai tânără, mai dinamică, mai eficientă. Comunică mobilitate mai mare și putere de muncă. Stă, probabil, mai mult de patru ore legate pe tocuri cui. Eventual aleargă pe ele, așa, ca în filme. (Antropologic vorbind, cei slabi au fost, dintotdeauna, harnici și spirituali, în timp ce grașii sunt mai degrabă precari, delăsători, lacomi – adică păcătoși. Așa zice clișeul.). Femeia din cartea lui Taddeo e o antreprenoare de succes, cu o viață intimă complicată. E frumoasă și mereu dorită. Dar își refuză croasantul ăla. El e maxima cădere în păcat. Adulterul nici nu se compară cu 400-500 de calorii ingurgitate în mai puțin de un minut, să fim serioși…
Ceea ce-mi aduce aminte de Roxane Gay și de corpul ei „indisciplinat”, expus public în Foame. Memoriile corpului meu (Black Button Books, 2019). Încă nu am citit-o. Am citit însă un interviu dat de Gay Laurei Snapes, pentru The Guardian. Vorbește, între altele, despre operația ei de micșorare a stomacului, despre banii din industria slăbitului, despre nenumăratele motive (financiare, sociale) pentru care (trebuie să) privim cu groază adoratoare în direcția croasantului cu migdale. Asta dacă vrem să existăm în spațiul public și să nu fim „aia grasă” (nu-mi aduc aminte de nicio expresie care să-mi fi inspirat mai multă teroare în anii mei de liceu și probabil că nu o să uit niciodată cum răsuflam ușurată când prindeam din zbor fragmente de conversație despre „aia grasă” și întâmplarea, doar întâmplarea, făcea să nu fiu eu „aia”…).
Mă gândesc la toate astea în timp ce traversez dinspre patiseria de peste drum spre blocul meu. Am cu cinci kilograme în minus față de greutatea mea obișnuită. Nu arăt mai bine. Nu arăt nici mai rău. Niciuna dintre problemele mele nu s-a rezolvat în mod miraculos. Nu sunt mai sportivă, nu excelez profesional și jongleriile zilnice îmi ies la fel de prost – arareori țin toate mingile în aer. Știu sigur că starea asta nu va dura. În câteva luni, voi reveni, probabil, la normalul meu, adică nu voi fi nici slabă, nici grasă. Dacă m-aș vedea însă din exterior acum, dacă m-aș întâlni întâmplător pe stradă cu versiunea mea mai slabă, tot ce aș vedea ar fi o femeie mai bună ca mine. Una care s-a străduit mai mult. Una care a reușit. O campioană a existenței hipocalorice, îmbrăcată în skinny jeans. Cu totul altceva decât mom jeans. Sau bootleg cut. Sau wide leg…
De ce e atât de important? Probabil pentru că majoritatea femeilor adulte fac foamea. Vorba englezului, literally. Nu-mi ajung încă patru pagini de revistă să citez studii și cifre în acest sens. Nici măcar nu o să fac filosofia neuronului emaciat – merită? Nu merită?… (Vorba lui Olaf, din Frozen: Does she know how to knock?)
În timp ce, în alte părți de lume, femei epuizate fac foamea pentru că nu au de ales, noi (noi? oare cine suntem… noi, democratic vorbind… noi, cele cu coșuri pe Amazon și tendință de îngrășare, probabil) alegem să ne flagelăm și cerem de la viață trei kilograme în minus ca să fim fericite. Chiar și în sezon de jingle bells. Mărșăluim, spartane, spre săli de sport și site-uri care promit o existență silfidă, mărimea 34. À la longue… Ne învinovățim pentru blugii care nu ne mai vin și abdomenul care se încăpățânează să nu fie plat. Ne uităm la Kate Middleton, slabă, pe tocuri cui, la trei luni după ce a născut. Frustrare. Corpul propriu are celulită și nu vrea neam să arate bine în rochii bodycon. Și vin Sărbătorile. Marș. Înapoi la Weight Watchers și înțelepciunea Dukan, keto sau mai știu eu ce ashram de proceduri reformatoare, din care rămâi cu kilogramele tale de la doișpe ani. Garantat.
Dot com. Eat, pray, slim.
degeaba…
Așa scrie pe pânza de exterior, murdară și bătută de vânt, care flutură într-o rână a drumului meu spre casă. degeaba… Cu minuscule.
Meditez la legătura, mai mult sau mai puțin forțată, dintre înțelepciunea urbană de tip pop-up și lipsa de sens a celor trei kilograme plus sau minus asupra existenței din viața reală, cea de dincolo de edit image și select filter. Trei, pentru că mă îndoiesc serios că până la finalul săptămânii vor mai fi cinci. Nu au cum să mai fie cinci. Am patru croasanți cu migdale la pachet.
