De trei luni suntem într-o stare de criză, o stare în care nu mai știm pe ce să ne bazăm, care este adevărul, încotro ne îndreptăm. Trei luni în care, slavă Domnului, am supraviețuit, dar e posibil ca traumele să apară cine știe când, cine știe cum.
La ora la care scriu, avem iar un număr mare de cazuri, oamenii se ceartă pe Facebook și pe Whatsapp dacă e sau nu adevărat, dacă suntem sau nu de vină, ce e de făcut.
Nu știm ce e de făcut, comunicarea din cercurile înalte e fracturată, prietenii de pe Facebook au tot felul de teorii, iar media, mă doare să o spun, alimentează panica și starea de neliniște prin titluri senzaționalisto-isterice, cerșind astfel un like și un share.
Ei bine, ce e totuși de făcut, ca să nu ne prăbușim psihic și fizic?
Cred că fiecare dintre noi ar face bine să recurgă la ancorele care l-au ajutat de-a lungul vieții, în momentele de cumpănă, ancore care ne-au liniștit sufletul și ne-au ajutat să nu somatizăm.
Pentru unii este rugăciunea, alături de o cafea în cea mai frumoasă ceașcă și niște flori parfumate într-o vază dragă. Și literatură bună, fie că este Gaskell, Chandler sau Jane Austen. Și discuții cu persoanele preferate, fie că este copilul care îți spune că ești adorabilă, fie soțul care îți repetă ce frumoasă ești într-o rochie veche de vară, fie prietena cea mai bună care îți dă două palme simbolice și îți ordonă să ieși din puiul de depresie. Și, neapărat, luptă cu frica – de necunoscut, de boală, de faliment, de înstrăinare, de dictatură. E o luptă grea, dar care trebuie câștigată, căci alternativa e cumplită. O viață în robia fricii nu e viață.
Sper să luptăm. Să nu ne dezumanizăm. Să credem. Să nu ne rinocerizăm. Să nu aruncăm la gunoi arta, dragostea, tovărășia, logica, bunul-simț, credința.
#sătrăimfrumos
