Îmi aminteam cum în 2007 mă urcam într-un autocar cu direcţia Milano, având un bilet doar dus, unde mă aștepta un job de ucenic în domeniul construcţiilor. La doar două luni de zile, am pierdut acest job, iar persoana care mă angajase îmi spunea că nu are la ce să mă folosească, pentru că nici să mătur nu știu… Sincer, îi dădeam dreptate. Gândindu-mă acum, chiar așa eram în acea perioadă, mai ales la începutul unui drum despre care nu aveam să știu ce îmi rezervă.
A mai trecut ceva vreme până să descopăr cât potenţial se află în mine, pe care nu-l conștientizam și pe care nu știam cum să îl pun în valoare, dar mai ales puterea de concentrare pe care o deţineam, pe care nu reușeam să o folosesc într-un mod practic.
În foarte scurt timp și cu foarte multă muncă, atenţie și efort fizic și psihic, ajunsesem să devin un artizan pe segmentul respectiv, într-o ţară străină mie.
Parcă ieri era 2011 și îmi amintesc cum Darius, fratele meu geamăn, îmi propunea să mă alătur lui într-un business cu și despre flori. Nu am dat în acel moment nicio secundă credit acestui gând, mai exact acestei pasiuni pe care el o nutrea de mic, de la vârsta de 10 ani.
Însă, la scurt timp, fără a sta pe gânduri, am decis să mă alătur fratelui meu și împreună să încercăm să aducem o influenţă pozitivă și un plus de valoare acestei industrii care atunci era aproape la început la noi în ţară.
În 2015, când mi-a fost dat să duc mai departe de unul singur visul fratelui meu, am simţit-o ca pe o grea încercare. Îmi doream să nu fiu o dezamăgire pentru Darius, pentru mine sau pentru cei din jur, să duc mai departe acest vis care în timp m-a acaparat și deja mi se contura o vizune mult mai amplă.
În timp, investind la fel de multă muncă și efort, realitatea chiar a început să depășească acest vis și să fie la fel de frumoasă.
De multe ori îmi arunc privirea pe un tablou care stă agăţat pe peretele din dreapta biroului și care spune cam așa: „Cel care muncește cu mâna este un muncitor, cel care muncește cu mâna și cu capul este un meșteșugar, însă cel care muncește cu mâna, cu capul și cu inima este un artist”.
Mă întreb dacă oare contează și intensitatea cu care folosești aceste trei capacităţi împreună. Îmi plac mult provocările și îmi place să cred că sunt mereu cu un pas înainte. Aș putea spune chiar că sunt un optimist convins și spunând asta știu că sunt oameni care nu sunt de acord cu această idee, însă într-o lume rapidă, cum este cea în care trăim, după cum spunea și Darwin, nu câștigă nici cea mai inteligentă specie și nici cea mai puternică, ci doar cea care reușește să se adapteze cel mai bine la schimbări.
Sunt convins că eu cel de astăzi nu mai sunt cel care eram în 2007, cum sunt convins că nu sunt nici cel care voi fi în 2027. Uitându-mă în urmă, aș putea spune că am avut foarte multe de învăţat. Una dintre cele mai mari realizări din ultimul timp a fost descoperirea importanţei educaţiei. Când spun educaţie, mă refer la un tot: impactul celor șapte ani de casă, bunul-gust cultivat, dar și cel înnăscut, manierele și valorile care ne sunt fiecăruia în viaţă ca niște mantre.
La o discuţie între doi colegi apropiaţi auzisem cum un anumit McGregor cataloga toţi oamenii din lume în X și Y. X-ul era marea masă a oamenilor, cei care doar consumă ceea ce aveau la îndemână, însă Y-ul, pe de cealaltă parte, este cel care iese din normal, inovează, și nu doar consumă ceea ce există, dar și creează ceva nou. În momentele de după cele auzite, încercam în mintea mea să îmi confirm, și nu datorită jobului creativ pe care îl am, că aș putea și eu să mă consider un Y.
Într-o primă întâlnire de-a mea cu un om, o somitate, ce în timp mi-a devenit apropiat, acesta m-a asociat cu Alexis din Zorba Grecul, spunându-mi că ar trebui să citesc această carte. La spusele lui, am făcut-o și tare mâhnit am fost încă de la primele pagini, în care îl asociam pe Zorba cu un om simplu, fără niște calităţi morale. Însă pe parcurs, spre finalul cărţii, am realizat că îl judecasem greșit, pentru că realizasem că Zorba era un om cu o inteligenţă emoţională impresionantă, pe care l-aș numi chiar Omul Oamenilor.
Acum, uitându-mă la toate realizările și la toate încercările prin care viaţa m-a trecut, cu succese, dar și eșecuri constructive, cred că mă aflu în faţa examenului vieţii. Mai exact, acesta este Tudor, fiul meu, pe care astăzi îl privesc ca pe un copil, însă în același timp, cu aceiași ochi, îl privesc ca pe bărbatul de mâine.
Fiind o persoană locvace, mă gândesc tot mai des, și nu știu dacă ar trebui să îmi fie sau nu teamă, că în timp, cu toate cunoștinţele și maturitatea pe care le dobândim, nu realizăm decât că dorim să vorbim mai puţin și să ascultăm mai mult.
Se pare că drumul de care spuneam la început este totuși unul pe care nu reușim să îl scurtăm, pentru că, pe măsură ce înaintăm în vârstă, realizăm că nu știm concret unde ne duce drumul și nici ce ne dorim să fim în final, pentru că suntem într-o continuă schimbare și fiecare final este un nou început.
Poate că în final contează mai mult drumul decât destinaţia în sine.
