Les Terraillers este tot ce mi-a plăcut mie mai mult și mai mult din călătoriile (nu multe) în sudul Franței. Cu o seară înainte de a ajunge la cuibul lui Michael Fulci, avusesem ocazia de a cina într-un alt restaurant extrem de prețios și pretențios, pe malul mării, frecventat de domni în floarea senectuții și de pupilele lor pe platforme Louboutin. Și, ca să fie tacâm complet, mâncarea fusese mult sub așteptări. Așa că nu eram foarte încântată de escapada spre Terraillers și mă gândeam cu jind la o masă liniștită la hotel.
Starea mi s-a schimbat de la poarta proprietății – o clădire de secol XVI (e vorba totuși de Franța, unde le pasă de moștenirea lor), perfect restaurată și înconjurată de cea mai frumoasă grădină în care m-am aflat vreodată. Niciodată nu m-au mișcat grădinile franceze, excesiv de manichiurate și „operate estetic“, mi se pare că nu au niciun mister. Grădina de la Les Terraillers nu are însă pedigree galic – pomi, copaci, plante cățărătoare și atârnătoare, flori – pretutindeni este o izbucnire de verde, de bucurie, de proaspăt.
Iar eu am avut ocazia să petrec câteva ore bune în acest colț de paradis, alături de minunata Marie, o nemțoaică stabilită în Londra, cu un accent britanic perfect și un umor la fel de britanic, alături de care am râs toată seara, cu riscul de a-i deranja pe francezii absolut impecabili de la masa vecină (atât domnii cât și doamnele pe la 60 si ceva parcă descinseseră dintr-un film despre aristocrația zilelor noastre).
Les Terraillers nu este doar un loc superb, cu un serviciu minunat (domnul care ne-a servit era un Jeeves în variantă franceză, doar că mai relaxat). Este și un restaurant cu o stea Michelin. De regulă, când aud de stele Michelin, mă cam crispez, pentru că experiențele mele în domeniu nu au fost extraordinare – ori locul era prea stiff, ori mâncarea era prea inovativă pentru gusturile mele. Sau prea puțină.
M-am bucurat sa descopăr că nu este acel gen de restaurant cu stea Michelin. Ci unul relaxat, în care se celebrează bucuria de a găti și bucuria de a mânca.
Platingul este minunat, dar el e făcut pentru mâncare și nu viceversa. Fiecare fel pe care l-am mâncat, plus ce am putut fura din farfuriile prietenilor a fost extraordinar – pește, foie gras, vită, trufe – e mâncare făcută cu har și cu bucurie și, cred eu, cu relaxare. Dacă vă nimeriți în această perioadă la Les Terraillers, cred că mai prindeți meniul cu trufe, o experiență extraordinară.
Orice faceți, neapărat păstrați loc pentru desert – Nostalgie, Elegance sau Tradition. Sau toate.
La final, îmbătați de aerul în care răsuflarea sărată a mării se împletește cu dulceața florilor care vă îmbrățișează din toate părțile, veți cere probabil un ceai, ca să mai prelungiți bucuria. Atunci își va face apariția doamna Fique, venerabila mamă a chef-ului, care va împinge ușor către voi un căruț încărcat cu ghivece pline de plante. Vă pune în față un ceainic frumos cu apă fierbinte și întreabă ce ceai preferați – verbină, spun eu. Doamna cu aer de bunicuță se uită spre ghivece, alege unul, jumulește câteva frunze – cele mai parfumate frunze pe care le-am mirosit vreodată, și le aruncă în ceainic. A rezultat cel mai bun ceai de verbină.
Recitesc articolul. Eu nu sunt un om al superlativelor. Deloc. Dar Les Terraillers chiar le merită.
Mergeți dacă aveți drum. Nu e scump. Mâncarea este din altă lume, una în care oamenii știau încă să trăiască. Iar o cină în grădină va fi una dintre acele experiențe pentru care îi veți mulțumi lui Dumnezeu. Eu așa am făcut.
