Unele case sunt norocoase. Nu toate casele pe lângă care trecem ne dau senzația de frig care ne cuprinde de la glezne în sus, unele chiar ne încălzesc atunci când le alintăm cu privirea și ne dau speranță. Speranță pentru București, pentru patrimoniu, pentru viitor. Astfel de case se află în Cotroceni, un cartier-bijuterie care mai păstrează farmecul interbelic al perioadei sale de glorie.
CARTIERUL COTROCENI ÎȘI ARE ORIGINILE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA, când domnitorul Șerban Cantacuzino a întemeiat o mănăstire pe dealul Cotroceni, în foștii codri ai Vlăsiei. În timp, aici s-au ridicat și alte case domnești. La Mănăstirea Cotroceni a fost instalată și o tipografie unde au fost tipărite lucrări importante ale vremii. În timp, aici au fost așezate și instituții renumite, ceea ce a crescut prestigiul locului: Muzeul Naţional Cotroceni, Universitatea de Medicină şi Farmacie sau Grădina Botanică. După construirea palatului regelui Carol I în 1888, cartierul Cotroceni s-a dezvoltat și a atras oameni de elită. În perioada interbelică puteai ieși la plimbare prin Cotroceni pentru a te întâlni cu regina Maria, cu poetul Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, criticul literar Șerban Cioculescu, cu Grigore Vasiliu-Birlic, cu sculptorul Oscar Han, cu omul de ştiinţă Emil Racoviţă, cu pictorul Dumitru Ghiață și cu multe alte personalități care au locuit în case mai mult sau mai puțin norocoase.
O asemenea casă norocoasă este și cea de pe Strada Dr. Lister 12, în care a trăit compozitorul și profesorul universitar Victor Iușceanu, între 1971 și 1976. Este o casă în stil Art Deco, cu demisol, parter, etaj și mansardă, cu geometrie simplă și elegantă, cu fațada texturată, cu un catarg semeț, simbol al pacheboturilor care traversau Atlanticul pe când acest stil prindea rădăcini la noi în țară. În această casă a mai locuit, între 1971 și 2022, încă o personalitate: ginerele lui Victor Iușceanu, Nicolae Corjos, regizorul filmului Liceenii (1986) și al filmului Declarație de dragoste (1987). Aceste două filme au devenit un fenomen cinematografic al anilor ’80 și au avut recorduri de popularitate în deceniile ce au urmat. Televiziunile din România difuzau aceste filme de zeci de ori, generații de cinefili revăzându-le cu plăcere, ca pe un document artistic al emoțiilor și relațiilor sociale specifice vârstei adolescenței tipice anilor ’80.
Pentru că nimic nu e întâmplător, am reușit să ajung să vizitez această vilă Art Deco într-o zi de februarie, care marca trei ani de la stingerea din viață a regizorului Nicolae Corjos, alături de fiica sa, Oxana Corjos, și de nepotul său, clarinetistul Petru Pane. Câteva săptămâni mai târziu, mă aflam în loja regală a minunatului Ateneu urmărind cu sufletul la gură interpretarea pieselor-fantezii de Robert Schumann sau Sonatelor de Johannes Brahms și Camille Saint Saëns în interpretarea lui Petru Pane alături de pianistul Daniel Dumitrașcu, în cadrul unui proiect ce onorează rădăcinile noastre culturale: „Moștenitorii României muzicale”. Nimic nu e întâmplător și de aceea vreau să împărtășesc cu voi povestea acestei case deosebite și a personalităților care au locuit aici.
Dacă ne uităm la cea mai tânără verigă a acestui lanț artistic, îl descoperim pe clarinetistul Petru Pane, născut în 2004, unul dintre cei mai reprezentativi tineri muzicieni ai generației sale. La numai 20 ani, a câștigat peste 15 premii I la concursuri naționale și internaționale și a cântat în postură solistică alături de peste 10 orchestre. Absolvent al Colegiului „George Enescu” (și el cândva „licean” la clasa prof. Ovidiu Căplescu), în prezent este student la Universitatea Națională de Muzică București, secțiile clarinet (clasa conf. univ. dr. Emil Vișenescu) și dirijat orchestră (clasa maestrului Cristian Mandeal). De la 14 ani, de când a debutat ca solist, a fost invitat alături de ansambluri precum Orchestra Națională de Cameră Chișinău, Vratsa Symphony Orchestra, Orchestra Română de Tineret, filarmonicile din Cluj, Sibiu, Craiova, Oradea, Bacău, Pitești, Botoșani, Râmnicu Vâlcea, Târgu Mureș, Ploiești, cântând sub bagheta unor dirijori precum Cristian Mandeal, Gabriel Bebeșelea, Gheorghe Costin și alții. A susținut recitaluri la Berlin (Konzerthaus, Kleiner Saal), Atena (Parnassos Hall), Istanbul (Surreya Hall), Londra (Sala „George Enescu”), New York (Sala ICR NY), Viena și Berlin (sălile de concert ale ambasadelor), București (Ateneul Român), alături de pianiștii Andrei Licareț, Eva Garet, Oxana Corjos, Daniel Dumitrașcu etc.
În aprilie 2021, a susținut un prim turneu național în calitate de solist, cu Preludii dansante pentru clarinet și orchestră, de Witold Lutosławski. În septembrie 2023, a concertat ca solist, alături de Romanian Chamber Orchestra, în Festivalul Internațional „George Enescu”, iar în ianuarie 2024 a interpretat formidabilul Concert pentru clarinet și orchestră, de Aurel Stroe, alături de Filarmonica din Sibiu, în cadrul evenimentului dedicat Zilei Culturii Naționale.
Bunicul său, Nicolae Corjos, s-a născut la Hotin (România, astăzi în Ucraina), pe 22 mai 1935, şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” (IATC), din Bucureşti, în 1956. De-a lungul intensei sale activităţi artistice, a fost cucerit iremediabil de lumea fascinantă a filmului pe vremea când efectele speciale nu existau. A fost asistent de regie şi regizor secund, colaborând cu numeroşi realizatori: Malvina Urşianu, Mircea Mureşan, Sergiu Nicolaescu, Lucian Pintilie. A înfiinţat studioul de cinematografie al Conservatorului în anul 1966, fiind profesor de artă cinematografică până în 1972.
Timp de peste 10 ani, începând din 1981, a fost regizor de film documentar la Studioul „Alexandru Sahia”, perioadă în care a realizat 50 de filme documentare, printre care Mănăstirea Văcărești (1989), Sergiu Celibidache (1991), Concursul Internațional „George Enescu” (1992), şi a fost membru al Consiliului Național al Audiovizualului între 1995 şi 2001. Nicolae Corjos a devenit doctor în muzică, în 2000, cu teza „Arta muzicii – componentă şi aureolă a audiovizualului”, şi a fost profesor universitar la Universitatea „Hyperion” din 1990 până în 2009. A fost, de asemenea, membru al Uniunii Cineaştilor din România (UCIN). A contribuit ca regizor secund la filmele Dacii, Ciprian Porumbescu (unde a fost și actor!), Toate pânzele sus (unde, și aici, a jucat într-unul dintre episoade). Filmografia sa cuprinde lungmetrajele Ora zero (1979), Alo, aterizează străbunica!… (1981), Pădurea nebună (1982), Declarație de dragoste (1985), Liceenii (1986), Extemporal la dirigenție (1988), Un studio în căutarea unei vedete (1988), Liceenii Rock’n’Roll (1991). Nicolae Corjos a încetat din viaţă pe 27 februarie 2022, documentarele şi filmele sale artistice rulând în continuare pe toate canalele de televiziune româneşti şi pe mai multe platforme de streaming.
Socrul său a fost o altă mare personalitate a timpurilor sale: Victor Iuşceanu (1905-1976), compozitor, violonist, dirijor şi profesor român din Basarabia. S-a născut la 23 iunie 1905, la Chişinău. După absolvirea Liceului de băieţi „Mihai Eminescu”, din Chişinău, în 1927, a urmat Conservatorul din Chişinău (canto în 1931 şi vioară în 1936). A absolvit Academia de Muzică şi Artă Dramatică „George Enescu”, din Iaşi, apoi a fost profesor de muzică la Liceul francez „General Berthelot” (1929-1930) şi la Gimnaziul de fete „Carmen Sylva” (1930-1936), profesor de muzică şi de vioară la Şcoala Normală de băieţi „Mihai Viteazul”, din Chişinău (1936).
În anii ’40, Victor Iuşceanu s-a mutat la București, unde a fost profesor de teorie-solfegiu şi armonie la Conservatorul Lyra din Bucureşti, între 1940-1948. A fost, de asemenea, profesor de vioară la Şcoala Normală de băieţi din Bucureşti, între 1945-1951, dirijor la Teatrul muncitoresc, între 1945-1965, şi conferenţiar la catedra de teorie-solfegiu a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, din Bucureşti, între 1949-1964. A compus creaţii simfonice: Vals simfonic (1946); Trei tablouri simfonice (1951), creaţii de cameră precum: Quartetul de coarde în re minor (1930); Fuga în re major pentru pian (1936), Pastel de toamnă pentru şase violoncele (1963). A compus și creaţii vocale: Şapte lieduri pentru voce şi pian, pe versuri de M. Eminescu, V. Alecsandri, Radu Miron, Gh. Scripcă (1967). A pus în scenă și o piesă pentru copii de I. Kalughin, pe muzica sa, în colaborare cu Gh. Iaţentkovski (1936). A contribuit la muzica unor spectacole de scenă precum Robinson Crusoe, piesă pentru copii de I. Kalughin (1937), Harţă-Răzeşul, vodevil de V. Alecsandri (1938), Afaceri importante, de Vl. Mass şi M. Cervinski (1946), Coliba lui Moş Tom, după Harriet Beecher‑Stowe (1947), Atelierul de păpuşi, de Nell Cobar (1949), Cenuşăreasa, de Radu Miron (1951), Piatra din casă, vodevil de Vasile Alecsandri (1958), Mizerabilii, de V. Hugo (1958).
A fost membru al Societăţii Compozitorilor Români în 1948. A tradus, în 1955, Tratatul de armonie de Nikolai A. Rimski-Korsakov și a scris numeroase lucrări didactice: Moduri şi game, Bucureşti (1960); Tratat de teorie a muzicii în colaborare cu V. Giuleanu (1963); Solfegii, vol. 1-2 (1965-1966); Armura ca proces logic al formării sistemelor de intonaţie cu centrul tonal bine definit, Bucureşti, 1968. S-a stins din viaţă la 3 august 1976, la Bucureşti, și a lăsat în urmă o amplă creație artistică și această clădire în stil Art Deco încărcată cu energie bună și cu artă. Aici, pe terasa vilei, se adunau pe vremuri personalități ale lumii culturale și stăteau la povești. Astăzi, casa a fost restaurată sub bagheta profesională și tandră a arhitectului Iulian Ungureanu. Iar eu am avut bucuria de a descoperi apartamentul și terasa care au găzduit minți și spirite creative, alături de obiecte, cărți și instrumente muzicale vechi.
Iar această vilă are și astăzi puterea de a aduna comunități: la parterul acestei vile s-a deschis recent o cafenea, care are și o sală a amintirilor, unde, prin imagini emblematice și obiecte folosite în film (inclusiv camera de filmat a regizorului Nicolae Corjos!), vă puteți delecta puțin cu atmosfera și emoția filmului Liceenii, alături de o ceașcă specială de cafea. Și vă invit să faceți și o incursiune artistică și muzicală prin istoria familiei care a locuit aici.
