Cunoaștem, în principiu, mai multe tipuri de oameni: o dată— sunt cei care spun „nu” fără să-și argumenteze răspunsul, iar apoi— cei care răspund cu „da” fără să pună întrebări. Și mai sunt, desigur, cei care, indiferent de răspuns, și-l argumentează clar, comunicându-l asemenea. Dar, undeva la mijloc, se strecoară, aproape insidios, categoria celor care nu spun nici „da”, nici „nu”, și care comunică mereu pe jumătate, mereu părtinitor, dând naștere unei realități alternative și, în unele cazuri, conspirațiilor.
Dacă am învățat ceva, e să nu iau de-a gata ce mi se spune, uneori cu argumente, alteori fără. Și la fel, am mai învățat să pun mereu întrebări mai ales în situațiile în care mi se livrează un mesaj ca și când aș fi surd, mut și orb. Sau ignorant pur și simplu. Nu, nu sunt nici una.
Și mi-am dat seama că, în anumite cazuri de comunicare neclară, ajung să-mi creez, inevitabil, propriile scenarii. Cu toții o facem, e un răspuns absolut normal al creierului care, în lipsa unui mesaj clar, care să nu lase loc formării unui scenariu propriu, ajunge, culmea, să formuleze o extensie proprie a unei realități livrate pe jumătate sau deloc. Iar de-aici, când spiritele se calmează și adevărul ni se dezvăluie ca o revelație, începem să blamăm lipsa de comunicare, arătând cu degetul spre ea ca fiind principala problemă.
MICROMANAGEMENTUL DISTRUGE CARIERE
Să ne oprim puțin aici și să luăm un exemplu la îndemâna tuturor: finalul unui film, care poate fi închis, nelăsând loc interpretărilor, sau deschis, lăsându-se să băltim ulterior în propriile scenarii. În cazul unui final deschis, poate chiar ambiguu— ajungem să dezbatem propria realitate, cea pe care ne-am format-o alternativ în lipsa uneia fără echivoc. Nu dezbatem sentimentele personajelor, care oricum sunt interpretabile, ci acțiunea propriu-zisă, anume ce s-ar fi putut întâmpla și continuitatea unei acțiuni care ne-a ținut în priză și care nu s-a lovit de punctul decisiv al unui deznodământ. Care e adevărul, unde se situează el? Din capul locului: nu există un adevăr. Poate singurul adevăr — pe care-l putem formula și-așa in mod didactic, deci irelevant — ține de intenția scenaristului sau a scriitorului: de a ne ține suspendați, mult timp după terminarea filmului, în ițele acțiunii.
Revenind la așa-numita lipsă de comunicare pe care o identificăm ca fiind principala problemă: ea există, dar nu e principala problemă. Lipsa de comunicare și comunicarea deficitară în general ascund probleme de altă natură. Primul impuls e să credem că și la celălalt capăt, cel care comunică, există neclaritate. Da, e foarte probabil. Dar dacă mergem mai departe, urmărind traseul pe care un mesaj îl urmează înainte să ajungă la noi în cascadă, vom observa, poate, alte probleme în afară de neclaritate sau indecizia deja ancestrală: lipsa de transparență, ierarhia organizațională mult prea stufoasă — necesară sau nu, ori alte planuri de care nu suntem sau nu ar trebui să fim conștienți din motive lesne de înțeles.
Un mesaj ajunge la noi în cascadă. Însăși definiția cuvântului „cascadă” definește o cădere naturală, provocată însă de o ruptură în pantă. Chiar și gunoaiele care ajung în ape, dacă există sau nu o ruptură-n pantă, se modifică, se împuținează sau se înmulțesc până ajungem să ne lovim de ele sau până să distrugă mediul înconjurător.
La fel se întâmplă și cu un mesaj care pleacă stângaci și deficitar încă de la sursă: în lipsa unui mesaj clar primit de la primul emițător, persoana care trebuie să-l mai transmită mai departe își formează propriile scenarii pe care le poate adăuga, cu titlu de părere personală, în propagarea ulterioară a mesajului. Dacă nu o va face el, cineva tot o va face, și își va propaga scenariul mai departe, la care se va adăuga un alt scenariu, și un alt scenariu, și un alt scenariu. Ca, în cele din urmă, scenariile să înghită adevărul și așa livrat pe jumătate încă de la bun început.
E dificil, așadar, să primim un mesaj așa cum a fost livrat inițial și nici nu putem spera că, într-un traseu și-așa accidentat, cineva își va asuma să spună clar un „da” sau un „nu”, rupând un potențial lanț de formare al scenariilor. În acest context, de ce și-ar asuma cineva, chiar și o bună parte a unei organizații, rezolvarea unei situații, cum ar fi lipsa de comunicare, pe care nu o poate controla întrutotul și nici nu reprezintă, în ultimă instanță, principala problemă? Drumul e accidentat, deci— nu cumva asta e principala problemă?
Opiniile exprimate în cadrul acestui articol îi aparțin autorului, și nu angajatorului său ori oricărui alt brand sau companie cu care autorul se asociază indirect.
Laurențiu Ion lucrează în Digital Marketing de la vârsta de 19 ani. A fost inclus în Forbes 30 Sub 30 în anul 2017 și, printre altele, a publicat două cărți, iar în 2014, a fondat revista de literatură și fotografie SUBCAPITOL. Timp de doi ani și jumătate, a predat Digital la Universitatea Alternativă. Crede că Digital Marketingul e ca sushi: toată lumea spune că-i place, dar mai nimeni nu știe din ce e făcut. În prezent, lucrează ca Digital Marketing Team Leader pentru IBM.
