Am fost anul acesta în vacanță cu mașina prin sudul Franței, unde am descoperit un devotament aproape religios pentru natură și tot ce înseamnă ea. Iar la un moment dat, ajungând într-un minuscul orășel pe nume Vendome, am trecut pe lângă un copac falnic, perfect sănătos, lângă care se afla o plăcuță mititică, pe care scria data plantării – 1759.
Am fost în septembrie și în Viena, oraș care are o climă foarte asemănătoare cu a noastră, în București: foarte cald vara, foarte frig iarna. Am văzut enorm de mulți copaci bătrâni, sănătoși și netoaletați. Am fost într-un parc imens, în care, oriunde îți aruncai privirea, vedeai multă iarbă, iarbă și iar iarbă. Verde, lucioasă, sănătoasă. Nu soiul maro, perpelit și plin de praf de la noi.
Nu sunt dintre aceia care sunt de părere că orice e mai bine „afară”, iar la mine acasă să strâmb din nas. Dar devine din ce în ce mai greu să suport un oraș unde copacii sunt mutilați, iarba – arsă, avem mai puțin de un copac pe cap de locuitor, iar poluarea e la cote maxime.
Nici măcar nu învinuiesc pe nimeni, mă gândesc doar cu tristețe că ne sufocăm încetul cu încetul și nu ne pasă. Trecem pe lângă copaci din care a rămas doar trunchiul, pe lângă pajiștea de la Ateneu care este o rușine, pe lângă parcurile unde stratul de praf e aproape la fel de gros cât nisipul pe o plajă, pe lângă siluetele chinuite ale vechilor case, monumente de patrimoniu, lăsate să cadă – și nu ne pasă. Aici e tragedia. În nepăsarea noastră.
#sătrăimfrumos
