În cele ce urmează, vă voi spune care este marele meu vis. El se leagă de voi, toți părinții, pentru că împreună putem crește copii buni, frumoși, fericiți.
Prinși într-o cursă contracronometru, între zeci de deadline-uri, liste cu responsabilități, proiecte și viața de familie, copiii noștri tind să devină și ei doar un punct pe agenda noastră de viață. E adevărat, pentru cei mai mulți dintre noi, cel mai important. În această logică a lucrului perfect făcut, ne dorim ca micuțul nostru să aibă cel mai bun și scump landou, cel mai performant 3D Baby Phone cu senzor de mișcare, cele mai de firmă haine și jucării, iar mai târziu cel mai performant PC, smartphone și cei mai deștepți și frumoși prieteni…
Căutăm cu înfrigurare pe internet cel mai bun instructor de scrimă, pian, călărie, înot și… musai de schi. Copilul trebuie să participe la toate competițiile formale și nonformale de la școală și din afara acesteia și, ideal, ar trebui să fie premiant la toate. Facem planuri pentru un liceu din străinătate sau cel puțin o universitate de prestigiu pe care să o urmeze peste hotare. Universul copilului nostru se învârte, de multe ori, în jurul unei idei cheie: PERFORMANȚA. Nimic rău în asta. Dar…
Lucrurile mari sunt simple
Multe din aceste perspective mi-au fost și mie familiare la un moment dat. Însă, într-o dimineață foarte rece de ianuarie, a venit în viața mea Clara. Puiul mic de om s-a dovedit a fi ca un cadou-surpriză, cu multe învelișuri: pe măsură ce-l desfaci, mai primești un mesaj. La început a fost marea bucurie a surprizei. Apoi, rând pe rând, am făcut cunoștință cu teama, disperarea, negarea, revolta, tristețea, speranța, profunzimea și, în cele din urmă, perla ascunsă în ultimul înveliș – iubirea necondiționată. Clara este mai mult decât orice o lecție, iar lecția ei este aceea a iubirii necondiționate.
În scurt timp, am înțeles…
…că problema nu era copilul meu, ci vocea tăioasă a medicului român care mi-a spus să merg acasă să „fac altul“, apoi ușile închise ale instituțiilor, care conform titulaturii erau obligate să-mi întindă o mână de ajutor, dar nu au făcut-o. Au urmat vocile părinților din parc, care nu-și lăsau copiii să se joace cu Clara, a prietenilor care au dispărut pe nebăgate de seamă din viața noastră, a școlii de masă, care o respinge pentru că „nu face față“ și îi deranjează pe ceilalți elevi, iar în cele din urmă școala specială, unde a fost bătută și sedată. Și lista poate continua.
În clipa în care respirația copilului tău depinde de cântecul șoptit la ureche în sala de terapie intensivă, iar primele ei cuvinte le spune la 12 ani într-o țară străină, într-o altă limbă, înconjurată de copii de toate felurile, care-i sunt prieteni și colegi, atunci înțelegi că lucrurile mari sunt simple.
Atunci începi să te întrebi
Oare ce este mai important pentru copilul meu? Zâmbetul, bucuria, empatia, jocul firesc și nealterat de prejudecăți al copilăriei sau goana individualistă după ceva străin și abstract pe care mama și tata îl numesc „performanță“, „copil olimpic“ și „premiant“. În realitate, cele două ipostaze NU se exclud și nu s-au exclus niciodată. Aici este eroarea noastră.
Dragi părinți, a zâmbi unui copil cu dizabilități, a-ți lăsa copilul să se joace cu el în parc, a-l invita la ziua fiilor voștri, a-l avea drept coleg de clasă (chiar dacă felul său de a învăța este uneori atipic sau poate zgomotos) nu va știrbi cu nimic inteligența și potențialul copiilor voștri, ba, mai mult, îi vor ajuta să înțeleagă că lumea e un loc divers, că învățarea se poate face în multe feluri, că prietenia nu ține cont de diferențe. Copiii noștri nu concurează. Și concurența n-ar trebui să facă parte din universul copilăriei. Fiecare micuț are propriul său drum, pe care este bine să nu-l pavăm cu judecăți, prejudecăți și stereotipuri, chiar dacă noi am fost crescuți așa.
