Ion Schiau s-a născut în România la începutul anilor ’70. Tatăl său a fugit foarte devreme din viața lui, în Elveția, iar soarta lui a fost să ajungă într-un orășel pe nume Biel/Bienne, unde a putut să înceapă o viață nouă și din punct de vedere profesional, el fiind jucător profesionist de hochei.
Astfel, a început să joace hochei în echipa orașului, care se mândrea, la vremea respectivă, cu două lucruri: hocheiul și ceasurile produse aici.
„Eu am aterizat patru ani mai târziu, când aveam doar patru ani, și am aterizat într-un oraș care era cunoscut în lumea industriei orologiere pentru că acolo se fabricau ceasurile brandurilor de renume: mecanismele Rolex aici se produceau, ceasurile Omega aici se creau, Swatch aici își avea sediul. Bienne era un oraș care depindea de această industrie și era poreclit în acele timpuri «Orașul viitorului», bucurându-se de cea mai mare creștere demografică la vremea aceea. Așa cum îl cunosc și îl iubesc eu, chiar dacă reiau vorbele unui mare clovn elvețian din perioada interbelică, Grock (Charles Adrien Wettach), care spunea despre Bienne că este «Babelul Elveției». Și, într-adevăr, este orașul care adună cele mai multe naționalități și unde se vorbește 60% germană și 40% franceză”.
Ion a ajuns aici în anii ’70 când industria orologieră suferea o criză atacată de quarțul japonez și toate companiile producătoare erau într-un cvasifaliment. Toate erau la pământ. Dar Ion a fost, vrând-nevrând, expus la această cultură, a fost infuzat cu tot ce presupune industria orologieră, definind ceea ce face astăzi.
Educat la Bienne, Ion alege să meargă la facultate în Geneva, unde urmează cursuri de afaceri internaționale, iar întâmplarea îl face să se orienteze spre complet altceva, ajungând să fie trimis cu primul job în SUA, la New York. Acolo și-a dat seama că începuse să fie atins de microbul „Swiss Made” și că îi plăcea tot ce purta amprenta artizanilor elvețieni.
„Dezvoltam o afinitate naturală. Eram deja infuzat de anumite valori specifice, pentru că am crescut și am trăit printre ei atâta vreme. În vacanțe, atunci când trebuia să lucrez, mergeam în fabrici de ceasuri. Acasă, prietenii părinților invitați lucrau în fabrici de ceasuri. La masă se discutau chestiuni care priveau această industrie. Peste tot eram înconjurat de baroni ai industriei, pentru că asta făceau toți cei de acolo: unii produceau doar carcase, alții doar coronițe, alții erau responsabili doar de cadrane și așa mai departe.”
Era lumea lui Ion, o cunoștea și se simțea foarte bine în ea, ca peștele în apă, așa că îi venea natural, la îndemână, să o promoveze. La sfârșitul anilor ’90, atunci când a revenit după prima experiență de muncă la New York, a început să caute de lucru în acest domeniu. Tot în acea perioadă se năștea trendul ca marile case de modă să-și creeze propriile ceasuri, astfel încât industria de fashion începea să dea de lucru industriei orologiere.
„Începuse Gucci, iar apoi au apărut și ceasurile Armani la preț mai mic, iar în același timp, primul brand care intrase la sfârșitul anilor ’90 cu un mecanism «Swiss Made» era Calvin Klein, care aparținea grupului Swatch. Așa că am pornit în aventura asta alături de ei, în ceea ce avea să fie o școală extraordinar de bună fiindcă Calvin Klein – făcând parte din grupul Swatch – se bucura deja de o anume forță. În același timp, noi, cei din echipă, eram tinerii care aveau un management mai deosebit, un pic mai mult curaj, un strop în plus de îndrăzneală și eram împinși destul de mult de domnul Hayek pentru a vedea care ne sunt limi-tele și cum ne descurcăm. A fost, așadar, o școală bună care mi-a permis să descopăr lumea, să deschid foarte multe piețe – pentru că acesta a fost jobul meu timp de doi ani. După aceea, am fost trimis din nou în America pentru a mă ocupa de piața americană. Acolo am integrat grupul Swatch în SUA, în cadrul unei companii care distribuie toate brandurile grupului, de la Swatch la Breguet, și unde întâlnești multă lume, unde înveți lucruri noi și ți se dilată perspectivele.”
Astfel, structura managerială i-a împins pe cei de la Swatch să dea mai multă responsabilitate unui președinte de brand – cum era cazul lui Ion pentru Calvin Klein –, și anume să fie responsabil pentru toate mărcile de ceasuri, într-o anumită zonă. Astfel, Ion devine un soi de supraveghetor pentru ceilalți, pe teritoriul definit de zona de Nord-Est: Boston – Tri-State, unde Ion îi coordona pe ceilalți reprezentanți și intervenea acolo unde era necesar. Asta i-a permis și privirea de ansamblu. Reușitele din SUA l-au chemat înapoi în Elveția, unde i s-a propus să fie director internațional de vânzări pentru același brand, poziție pe care, evident, a acceptat-o, lăsându-și la New York prietena cu care trebuia să se căsătorească și urmând să aibă o căsătorie transatlantică până când ea a decis să se întoarcă în Europa.
Albini Prassa
Experiența de director de vânzări sub 30 de ani l-a făcut pe Ion să înțeleagă că nu ar fi putut avea o creștere analogă în cadrul unei alte mărci, așa că a decis să construiască ceva pentru România. „Aici începe aventura cu crearea firmei mele, Albini Prassa. Împreună cu partenerii mei de atunci, am creat o firmă nouă, cu scopul de a contura un portofoliu de branduri pentru a-l distribui în România către magazine partenere. Rezultatul a fost extraordinar: a crescut foarte mult, într-un timp foarte scurt. Românii captează foarte repede un brand, sunt și foarte loiali brandului la care aderă și pe care îl cunosc bine, iar pentru că la începutul anilor 2000 era o perioadă când exista o «sete» de a arăta o reușită, ceasul a devenit un status-simbol care era perceput foarte repede.”
Ne lansăm într-o caracterizare a pieței din România, iar concluzia lui Ion este aceea că este caracterizată de faptul că oamenii sunt mult mai „fashion forward” decât alte piețe mai conservatoare din Europa Centrală sau de Est. Cel puțin la nivel de distribuție, piața de ceasuri din România tinde să fie definită de lipsa totală a distribuției clasice, ceea ce l-a determinat pe Ion să construiască o strategie de la zero. „În timp ce alte țări aveau deja rețele de bijuteri prin țară și nu porneau chiar de la nimic, în România, toate s-au construit abia începând de la mijlocul anilor ’90. Segmentarea pe care o știm astăzi – medium, high și high-end – tot atunci și-a pus bazele. În plus, la acea vreme erau mult mai puțini actori pe piață, care concentrau destul de multe mărci.”
Povestea lui Ion s-a oprit în 2010 în România. Hublot și președintele brandului, Jean-Claude Biver, i-au propus o poziție nouă în cadrul companiei, care nu putea fi refuzată, iar astfel începe o nouă aventură incredibilă alături de el. „În 2012 mi-au propus un grup de investitori să creăm un brand nou, poate cel mai inovativ din ultima vreme. HYT s-a născut ca un ecosistem care unește știința, tehnologia de ultimă generație, filosofia, arta și designul și care are cartierul general în Neuchatel, inima regiunii tradiționale a producției elvețiene de ceasuri. Am creat, astfel, singurul ceas care folosește lichide pentru a indica timpul. Am făcut parte dintre primii investitori în acest brand, iar acum un an am hotărât să mă retrag în partea operațională și să revin să mă ocup de Albini Prassa în România.
Numele companiei pe care a înființat-o, „Albini Prassa”, are o poveste frumoasă, pe care Ion mi-o împărtășește cu nostalgie. „Tatăl meu îmi dăduse o mică sumă de bani, simbolică, drept moștenire de la o bunică al cărei nume era Albini, în același timp în care căutam un nume pentru firma mea elvețiană. Așa că mi-am spus că ar fi o idee excelentă dacă aș lua numele de domnișoară al străbunicii paterne și numele unei străbunici materne. Una cu rădăcini în Ardeal și cealaltă, Prassa, o grecoaică din insula Chefalonia, care nu știu cum a aterizat la Sulina, când negustoria era o mare artă. Mi s-a părut frumos ca moștenirea mea să poarte numele a două femei care acoperă și o zonă geografică foarte largă, pe lângă faptul că port ADN-ul lor. Așa că «Albini Prassa» i-a rămas numele. Mă fascinează și ecoul în timp al anumitor lucruri pe care nu le cunoaștem așa bine. Astăzi, Albini Prassa este încă tânără și avem multe idei și multe ambiții, iar faptul că e activă în România, Grecia și în Europa de Est cu aceeași denumire și elvețienii o pronunță foarte ușor ne dau încredere că are potențial.”
Ion nu s-a întors definitiv în România, ci face un soi de navetă internațională între București și Bienne. Soția și copii sunt încă în Elveția, iar Ion nu vrea să-și revoluționeze toată viața atât timp cât se află la doar câteva ore distanță de munca sa. „Să fiu sincer, dacă ar fi să calculez, din 2010 și până astăzi, am fost 60% din timp în avion. Am deschis 24 de magazine în doi ani, așa că era normal să fiu tot timpul în zbor. Ba chiar poate că sunt acum mai mult la un loc decât am fost vreodată. Pentru mine, a avea un picior în România și unul în Elveția înseamnă a fi în echilibru. A mixa viața trepidantă a Bucureștiului cu liniștea pe care o am în Elveția e o formă de a mă energiza. Elveția oferă foarte multe lucruri de care sunt legat, dar viața în sensul ei propriu – o creativitate neașteptată, ani-mație, energie debordantă –, pe toate acestea le găsesc în București. Orășelul în care trăim noi, Bienne, are un spirit punk și libertarian, cu o efervescență culturală minunată. Închipuie-ți un oraș care a crescut deodată. Poate din punct de vedere arhitectural să pară un pic haotic, dar prin politicile urbanistice potrivite, își găsesc un șarm aparte. În rest, e un melanj interesant de cafenele, locuri unde se amestecă toate clasele sociale foarte frumos, cu un lac și multă natură. Un spațiu care și-a transformat orientarea orologieră inițială într-un oraș dedicat industriei hi-tech.”
Rugby și teatru
Bienne, îmi povestește Ion, are o bază sportivă foarte generoasă chiar în apropiere, unde se practică foarte multe sporturi. Îl întreb dacă aici s-a născut și pasiunea lui pentru rugby, sportul pe care îl practică din adolescență. Surprinzător, Ion îmi mărturisește că tot România l-a atras către acest sport. Cum? Juca fotbal ca toți copiii de acolo (ba chiar alături de ei a învățat și italiană, una dintre cele șase limbi pe care le vorbește fluent), iar în 1987, pe vremea când se desfășura prima Cupă Mondială la rugby, un prieten de familie i-a sugerat să urmărească la televizor echipa națională a României.
„E greu de închipuit, dar pe atunci aveam extrem de puține imagini despre România. Deschideai ziarul și harta Europei se «tăia» la Viena, pentru o vreme. Lucrurile erau extraordinar de departe. Granița aceasta Est – Vest era o graniță valabilă pentru mai multe niveluri. Și astfel, descoperind rugby-ul, încep să mă trezesc în fiecare dimineață la ora 5, doar ca să văd toate meciurile la TV. Și astfel descopăr și România, prin prisma valorilor acestui sport și al oamenilor care îl practică. Înțeleg însemnătatea frunzei de stejar – care era, pentru mintea mea de 14 ani, un element extraordinar, cu atât mai mult cu cât România era singura țară din Est care participa la campionat.”
Ion se îndrăgostește de sportul pe care îl asociază cu România și, de atunci și până astăzi, iubirea pentru rugby nu și-a pierdut din intensitate, dorința lui Ion pentru a fi alături de Federația Română de Rugby, într-un fel sau altul, reușind anul acesta să se traducă prin lansarea unui ceas în parteneriat cu Tissot.
Darul de povestitor al lui Ion nu e o surpriză pentru mine. Povestește cu răbdare, cu detalii bine-venite, cronologic și e mai mare dragul să-l asculți. Vorbește despre rugby cu forță și pasiune, însă nostalgic și cu mult calm, stârnindu-mi curiozitatea de a afla mai multe. Îl întreb ce îi mai face plăcere să facă în timpul liber, iar în pauza de gândire îi mărturisesc că am aflat că îi place teatrul. Zâmbește.
„Teatrul este o bucurie pentru mine. Nașii mei de cununie sunt Ilinca Tomoroveanu și Traian Stănescu, iar primii ani petrecuți în România – mă refer aici la perioada de după ’90 – mă găseau mereu în culisele teatrelor. Soția mea a făcut doctoratul în literatura franceză, în studii teatrale la Paris și SUA, deci teatrul este și o parte majoră în viața ei. Chiar zilele acestea lucrează pe dramaturgia unei piese. Iar locuind în Bienne, la granița culturală, suntem niște norocoși, pentru că aici ajung foarte multe spectacole din Paris sau din Lausanne. Trăind la Paris câțiva ani, în New York alți câțiva ani, mă pot raporta la Elveția ca la un mare oraș, așa că este foarte ușor să ajungem dintr-un punct în celălalt, mai ales dacă este vorba despre o piesă de teatru.”
Cu prietenii lui, care lucrează tot în industria orologieră, își găsește subiectele de discuție în jurul sportului. Aceasta este o mare pasiune pentru toți. Ion este foarte mândru de familia lui și de cei doi copii, Dan (11 ani) și Ana (7 ani), care îl încântă și alături de care adoră să călătorească.
„Mă bucur foarte mult să putem voiaja cu ei. De curând, am fost cu toții în Asia, pentru a descoperi locuri noi și a aduna experiențe inedite cu ei. Într-o zi, ne întreabă ghidul dacă vrem să vedem răsăritul soarelui alături de ceilalți turiști sau preferăm să îl privim singuri. Cădem de comun acord să mergem doar noi, așa că iată-ne pe toți patru trezindu-ne la ora două, echipându-ne și mergând 6 km ca să vedem un răsărit. Când am ajuns la locul de unde ar fi trebuit să fim martorii răsăritului, ceață cât vezi cu ochii. La momentul cel mai potrivit însă, vântul a suflat toți norii și toată ceața s-a risipit, iar răsăritul pe care l-am văzut acolo, în toată splendoarea, a fost intraductibil în cuvinte. Chiar dacă la șapte ani poate traduci mai greu un astfel de moment, pe mine, personal, m-a marcat și am fost profund fericit pentru acea clipă. Profund fericit pentru că am putut vedea o astfel de minunăție, profund fericit că am văzut-o alături de ei. Nu eram prima dată în Asia, mai fusesem cu soția mea și am călătorit atât de mult cu munca, încât îmi doresc foarte mult să merg și să revăd multe locuri alături de ei.”
Faptul că cei doi copii ai lui Ion pot veni în România și pot alerga în curtea bunicii după o găină sau după vreun cățel sunt la fel de extraordinare. Ion îmi spune că a fost foarte impresionat când a citit, de curând, într-unul din eseurile pentru școală ale lui Dan, în care scria despre lucrurile care îi plac cel mai mult, că unul dintre cele două lucruri era să fie la țară, la bunica, în România.
România este moștenirea lui Ion. I-a convins pe cei de la Tissot să creeze un ceas special pentru România, într-o ediție limitată de doar 1.918 exemplare (anul Marii Uniri) și a pregătit pentru echipa brandului un adevărat pitch, în care a adăugat elemente românești precum coloana lui Brâncuși, forme geometrice, detalii despre horele tradiționale.
„A trebuit să le explic mănăstirea Voroneț, de exemplu. Cum? Nu știu, dar am pus în prezentare tot ce am avut mai bun. Tissot nu a mai făcut pentru România niciodată o serie limitată de ceasuri și cu toții am fost surprinși de reacțiile pozitive și de faptul că modelul a devenit foarte repede sold out.”
Ion e unul dintre oamenii pe care îi poți asculta fără întrerupere. Ducem discuția spre meșteșugul popular și își aduce aminte despre o altă creație de-a sa, în colaborare cu un atelier din România, pentru casa lui. „Am vrut să fac o băncuță pe care am vrut să o leg de povestea mamei mele. Sau, mai bine spus, să o leg de cum am simțit eu că ne-a educat mama pe mine și pe fratele meu. Am stat și m-am gândit și am vrut să reprezinte traducerea unui vechi proverb evreiesc: «Nu poți da copiilor tăi decât două lucruri: rădăcini și aripi». Așa că băncuța aceasta se numește «Rădăcini și aripi», iar pentru mine traduce timpul. Cred că anumite obiecte exprimă un timp mai lung sau mai scurt. Din punctul meu de vedere, o băncuță înseamnă un timp lung. Când te așezi pe o băncuță, ai timp. Te așezi ca să stai, să te gândești, să reflectezi.”
