De la Ghelari, locul nașterii dvs., la New York e cale lungă. Dacă e să alegeți evenimentul cel mai important care v-a pus pe această traiectorie, care ar fi acela?
Nu pot spune că a fost un singur eveniment care să mă conducă la o decizie atât de importantă, de schimbare radicală a direcției vieții, ci de mai multe evenimente care de-a lungul anilor au determinat calea pe care am urmat-o. Primul eveniment a fost plecarea celor doi frați mai mari în SUA, unul în 1968, altul în 1980, însă eu nu aveam de gând să plec din țară la acea vreme.
Ați ajuns în lumea benzii desenate de la Facultatea de Arhitectură din București. Ați riscat lăsând deoparte o profesie „serioasă”, cum se spunea pe vremea aceea, pentru un vis care, bănuiesc, nu promitea stabilitate financiară. Ce anume nu v-a plăcut în lumea arhitecților?
Lumea arhitecților și profesia de arhitect îmi plăceau foarte mult deși începusem să public încă din ’68 la revista Luminița „Năzdrăvăniile lui Păcală”, o serie comică pe care am considerat-o mai mult un hobby. Ca arhitect, la Timișoara, am proiectat un hotel în orașul de pe Bega, o casă de cultură la Caransebeș și un restaurant la Băile Herculane, în același timp publicând la Editura Sport-Turism primul album de bandă desenată SF din România, intitulat „Galbar”, și la Editura Facla, albumul istoric BD „Cavalerul Alb”.
De la cine și cum învăța meserie cel care voia să facă bandă desenată în România anilor ’70?
Nu era nimeni de la care să înveți meseria de desenator BD. Trebuia să fii un autodidact, să înveți de unul singur anatomie artistică la bibliotecile care aveau asemenea cărți, să desenezi mașini, animale, peisaje, clădiri de toate felurile, costume de epocă, arme de foc, armuri, săbii, cai, perspectivă (practic, orice îți trece prin minte), plus modalitatea de a spune o poveste folosind imagini în casete succesive. Pe atunci nu exista Internetul și singura sursă de inspirație erau revistele franțuzești de benzi desenate Vaillant și, mai târziu, Pif. Comicsurile americane erau ca și inexistente – inaccesibile publicului român.
Succesul dvs. nu a întârziat, se spune că erați singurul artist român care trăia din banda desenată înainte de ’90. Cum de dvs. ați reușit asta și alții nu?
În 1975, împreună cu familia, m-am întors în Capitală. Ne-am mutat în casa mamei, am depus actele pentru buletin (fără de care nu puteam fi angajat în București) la miliția de cartier, au fost acceptate, dar, după trei zile, legea s-a schimbat și am rămas și fără buletin, și fără serviciul de arhitect. Singura soluție pentru a-mi câștiga existența era să continui să public BD-uri la edituri și reviste. Această lovitură a sorții explică felul în care eu am reușit să devin desenator liber-profesionist și alții nu!
Banda desenată era un fel de paria al artelor și al lumii editoriale din România de dinainte și de după 1989, iar asta bănuiesc că v-a provocat multă nemulțumire. Când v-ați spus: „Basta! De-ajuns! Plec în Statele Unite!”?
Povestirea în imagini este o artă de sine stătătoare care are legile ei specifice de exprimare și nu poate fi judecată prin prisma artelor tradiționale. Acest lucru nu a fost bine înțeles de lumea artistică de dinainte și de după ’89 din cauza lipsei de informații privitoare la acest subiect, dar și a unei inerții artistice inerente, moștenire a regimului comunist. Deoarece în ’83 am depus cerere de emigrare, mi s-a interzis să mai public în România. A fost o perioadă foarte grea, pașaportul românesc și viza americană întârziau mereu; nu am reușit să plec cu familia în SUA decât șapte ani mai târziu, după revoluție!
La 45 de ani ați aterizat într-un mediu supercompetitiv în care reușita nu era nicidecum garantată. Ați luat în calcul o eventuală reprofesionalizare în cazul în care nu reușeați să pătrundeți în lumea editorială americană? Sau întoarcerea în România?
Eram conștient de dificultățile de a pătrunde în industria de comics americană mai ales că ceea ce făceam în țară nu semăna cu comicsurile americane nici din punctul de vedere al stilului, nici al conținutului ori prezentării. Totul era complet diferit, parcă eram pe o altă planetă. Dar mi-am zis în sinea mea că trebuie să încerc să intru la o editură înainte de a lua hotărârea să încep o reprofesionalizare.
În SUA, banda desenată este o adevărată industrie, fiecare casă editorială are un public stabil, tirajele sunt imense, concurența între desenatorii și scriitorii de bandă desenată e acerbă. Cum a fost primul impact cu această nouă lume?
Încă dinainte de plecare, știam că trebuie să trimit la edituri probe de desen numai cu personaje americane. L-am ales pe Conan the Barbarian care era singurul personaj care ținea o sabie în mână și nu avea puteri supranaturale, fiind mai asemănător personajelor istorice desenate în țară. Am trimis câteva probe de desen, răspunsul a fost pozitiv și după numai trei luni de la sosire am început colaborarea cu Marvel, cea mai mare editură de comics din lume la acea vreme. Restul e istorie!
Care e cea mai importantă lecție de viață pe care ați învățat-o în Statele Unite?
Când trebuie să iei totul de la zero, într-o țară străină, cel mai important și mai greu lucru este renunțarea la ideile preconcepute, la inerția mentală acumulată în țară, care te împiedică să te adaptezi rapid la noile condiții. Cu cât te debarasezi mai repede de omul cel vechi, cu atât succesul este mai mare.
Cum vă explicați succesul industriei americane de bandă desenată?
În ultimele decenii, genul povestirii cu supereroi a avut o dezvoltare exponențială datorită exploziei de adaptări cinematografice de mare succes la publicul american și de pretutindeni. Acest fenomen cultural se datorează revoluției tehnologice și efectelor speciale realizate de computerele actuale, iar filmele cu supereroi au devenit credibile prin realismul acțiunii, al costumelor și chiar al scenariilor.
Care sunt artiștii (americani sau nu) de bandă desenată care vă plac cel mai mult?
Jack Kirby, John Buscema, Jim Lee.
Iar personajul preferat?
Conan the Barbarian.
În toamna lui 2011, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București a fost deschisă expoziția temporară „Semne și desemne”, concepută ca un dialog între dvs. și Nichita Stănescu. Era, de fapt, un proiect care așteptase vreo trei decenii ca să prindă viață. Cum l-ați cunoscut pe Nichita Stănescu și care a fost ideea inițială a acestei colaborări?
L-am cunoscut pe Nichita Stănescu la Uniunea Scriitorilor din București; tocmai publicasem albumul meu BD „Carusel” (Editura Sport-Turism) și i-am dat un exemplar cu dedicație. A doua zi primesc un telefon de la el ca să-l vizitez la apartamentul lui din Piața Amzei deoarece îi plăcuse albumul și dorea să publice un articol despre el la rubrica lui săptămânală din Flacăra. I-am propus o colaborare la un album BD special, „Semne și desemne” (el a ales titlul). Eu alegeam poeziile care mi se păreau potrivite pentru transpunere în imagini dintre cele deja publicate de Nichita. A acceptat imediat, fiind chiar entuziasmat de acest proiect, dar, din păcate, poetul a trecut în neființă câteva luni mai târziu și, deși am teminat litografiile albumului, proiectul a fost amânat. Albumul a fost publicat în serie mică de artistul BD Alexandru Ciubotariu cu ocazia expoziției din 2011, la Muzeul Național de Artă Contemporană.
Ați fost și ați rămas un artist foarte prezent pe scena românească și înainte, și după 1989. Care sunt schimbările pe care le vedeți în lumea artistică atunci când reveniți în țară?
Am fost interesat mai mult de evoluția fenomenului BD după revoluție. Deși startul a fost bun, a fost o lungă perioadă de stagnare. Deși crearea unei piețe de desfacere a producției BD în România este un proiect pe termen lung, sunt convins că tinerele talente din țară vor prelua ștafeta de la cei mai bătrâni și vor contribui cu opera lor la dezvoltarea în continuare a acestui gen atât de frumos, dar dificil.
Cum se măsoară succesul în domeniul dvs. în Statele Unite?
Aproape trei decenii au trecut de când am plecat din țară. În acest timp, am lucrat fără înterupere în industria de comics americană, colaborând cu cele două firme mari, Marvel și DC, la aproape toate personajele majore: Spider-Man, Thor, X-Men, Hulk, Captain America, Avengers, Fantastic Four, Wolverine etc. (la Marvel) și Superman, Batman, Wonder Woman, Justice League, Suicide Squad etc. (la DC). În primii ani am lucrat și ca penciller (făcând creionajul), dar, începând din ’96, m-am specializat în inking (trasul în tuș), care este o meserie de sine stătătoare în industrie. Anul acesta am depășit 500 de comicsuri cu numele meu pe copertă – constituie un palmares la care acum 30 de ani nici nu visam, deoarece mi se părea un lucru imposibil, dar viața uneori dovedește că realitatea este mai fantastică decât imaginația și, dacă crezi în tine, orice este posibil aici, în America.
